EDITORIAL: Si le monde était claire…

„Dacă lumea ar fi limpede…”
În urmă cu câţiva ani, mă aflam în faţa Muzeului de Artă Modernă din Paris, pe faţada căruia trona un afiş mare, pe măsura clădirii, cam acolo unde, în 1995, un alt afiş impresionant, vreme de o jumătate de an, invita la vizitarea retrospectivei Brâncuşi, eveniment care a atras un număr impresionant de vizitatori din toată lumea, cozile la intrare fiind interminabile. De astă dată, era un citat din Albert Camus scris în mai multe culori şi cu dimensiuni diferite ale cuvintelor: „Si le monde était claire, l’art ne serait pas” („Dacă lumea ar fi limpede, arta nu ar exista”). Într-un asemenea loc, de înălţimea a două etaje, cu caractere de literă ce dădeau impresia unui basorelief, cuvintele lui Camus nu aveau cum să nu fie luate în seamă, nu aveau cum să nu şocheze.
Cât de limpede ar trebui să fie lumea ca să nu mai fie nevoie de artă? Clară, limpede şi perfectă precum cubul lui Nichita Stănescu, dacă nu ar fi avut o muchie sfărâmată? Sau poate precum ţinutul imaginat de Baudelaire în „Invitaţie la călătorie”? Cine şi-ar putea imagina o asemenea coerenţă, o astfel de perfecţiune şi la ce ar putea servi ea?!
Ce moştenire am putea lăsa noi generaţiilor care vin, dacă artă nu ar mai fi? Cele mai glorioase epoci din istoria omenirii sunt pomenite azi pentru că au dat valori artistice, în primul rând: epoca lui Pericle a dat marii poeţi tragici ai Greciei, secolul lui Augustus a produs opere memorabile, precum cele ale lui Vergilius, Horaţius sau Ovidius. Nimeni nu se întreabă azi ce producţie de grâu aveau la hectar, deşi la vremea aceea a fost foarte important. Pomenind de secolul al XVII-lea francez, de domnia Regelui Soare (Ludovic XIV), câţi mai bagă azi în seamă că Franţa şi-a finalizat atunci regularizarea cursurilor de apă şi sistemul de canale din tot regatul? Oare era puţin lucru? Nicidecum, noi o ştim prea bine, pentru că suntem departe să înfăptuim azi ceea ce au făcut ei atunci. În schimb, vorbim mereu despre valori ale literaturii precum Corneille, Molière, La Fontaine, Racine, Boileaux şi ni se pare firesc să fie aşa. Nu am auzit pe nimeni să spună despre engleză că ar fi limba lui Churchill, ci a lui Shakespeare. Şi exemplele pot continua.
Sunt societăţi, civilizaţii care nu au neglijat domeniile economice, nici relaţiile sociale, dar ele rămân nemuritoare prin creatorii de artă ce i-au avut şi care au exprimat tulburările profunde ale fiinţei omeneşti în univers, împrumutându-i lumii imaginea abisurilor sale.
Un lucru nu am observat la vremea când eram în faţa Muzeului de Artă Modernă, dar îl văd acum, în fotografie. Cuvintele lui Camus, în culori vii, sunt pe un fundal oarecum şters, ca o invitaţie la dialog, din care se desprinde, abia perceptibilă, o oaie mirată.