109 ani de la nașterea Monseniorului Grigore Zăgrean

 

La grapa istoriei

                 In memoriam Monsenior Grigore Zăgrean

 

Acolo, la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic,

curgerea liniștită a primăverilor

era deseori conturbată

de revărsarea apei

peste grădina noastră.

Când ploua mult,

apa trecea peste drumul spre Podirei

și ne inunda grădina.

Într-o primăvară,

eram elev prin clasa a IX-a sau a X-a,

apa a acoperit din nou grădina.

Fiindcă vremea de semănat a porumbului

a depășit sezonul optim

și terenul era încă moale,

tata a semănat porumbul cu mâna.

Pentru a-l acoperi,

am improvizat amândoi

un fel de grapă

din crengi țepoase de gridacel.

Capetele mai groase ale  acestora

le-am aranjat și le-am legat cu sârmă

între două scânduri.

Apoi, tot din sârmă ne-am făcut două hamuri

și am început aventura grăpatului.

Trăgeam din greu,

ca doi edecari,

parcă făceam parte din grupul ,,Edecarilor de pe Volga”,

din tabloul pictorului rus Ilia Repin

.Când trecea pe calea ferată de lângă noi

câte un tren personal,

părăseam ,,aparatul” (așa-i zicea tatei grapei inventate)

ca să nu fim ,,stropiți” cu ironiile călătorilor.

Totuși, un tren ne-a surprins în ham

și un tânăr, din fereastra unui vagon

a aruncat înspre noi

cu interjecțiile mirării:

,,-Ni mă, la ăia!

Ce mai grapă au făcut!”

Când ne-am trudit,

ne-am așezat pe o traversă veche,

uitată în cubicul terasamentului căii ferate.

După câteva momente de tăcere, tata a spus:

,,-Măi copile, cam așa-i și cu Biserica noastră,

cum este cu grăpatul ăsta!”

După ani buni,

am descifrat spusele părintelui meu.

De fapt, tata trăgea în ham

Biserica lui, pe care continua să o slujească

în clandestinitate,

printr-o istorie în care,

sărutul secerei cu ciocanul

a interzis-o, ea coborând

în catacombele primilor creștini.

Ca la o oră de română,

îmi venea să decodez

simbolistica muncii noastre agricole.

Pământul negru și molos,

pe care noi îl nivelam,

pentru a ascunde sub el

sămânța viitoarei rodiri,

era catacombele în care

Biserica Blajului continua să supraviețuiască.

Tata nu a renunțat să semene porumbul,

deși primăvara era târzie,

sperând în viitoarea recoltă,

nu a renunțat la Biserica lui,

deși peste ea,

grapa istoriei a tras pământul îngropării.

Probabil că el era edecarul

din centrul tabloului amintit,

cel care nu ține capul plecat

și privește ,,semeț” înainte.

Tata era convins că Dumnezeu

va ridica piatra

de pe mormântul Bisericii Greco-Catolice.

Așa i-a confirmat,

 atunci când l-a vizitat la Mănăstirea Căldărușani,

și cel însemnat cu ,,fierul roșu”  al DO,

adică domiciliu obligatoriu,

 cel care prin palmele sale,

așezate peste capul lui, l-a consfințit

preot ,,pe vecie”,

Episcopul Iuliu Hossu.

 

                         Ion Radu Zăgreanu