19 februarie 2023 – 18 ani de la plecarea dintre noi a Monseniorului Grigore Zăgrean

Tălpile pâslarilor tatălui meu

 

Era în vremea

Orizonturilor Roșii.

Dumnezeu a repartizat

 o lecție deschisă de demnitate

și la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic.

Acolo, un preot,

muncitor la calea ferată, la ștrec,

a transformat Cantonul

într-o Biserică clandestină,

l-a coborât încă o dată

pe Dumnezeu în catacombele primilor creștini.

Altarul improvizat,

îl avea în camera mare.

În fiecare zi  liturghisea de două ori,

înainte de a pleca la ștrec

și după reîntoarcerea acasă,

înspre seară.

Cum am spune noi, cei de azi,

de două ori pe zi,

el intra în spațiul lui,

liber de comunism.

În zilele foarte friguroase ale iernii,

oficia în camera mică a Cantonului,

unde învățau și dormeau

cei nouă copii ai săi.

La lumina unei lămpi,

el începea cam pe la ora

cinci și jumătate,

prima liturghie.

Pruncii lui, majoritatea,

elevi la școlile din Bistrița și din  Beclean,

dormeau la ora aceea.

Din când în când,

câte unul sau mai mulți,

îi dădeau răspunsurile la liturghie.

Fiindcă ei nu încăpeau

în cele trei paturi din cameră,

trei dintre ei, se culcau

pe un strujac cu paie, așezat jos,

 lângă soba de teracotă.

Eu preferam acel pat,

mă simțeam mai în largul meu, acolo.

Când tata se ruga,

mă trezeam uneori,

trăgeam cu coada ochiului.

Auzeam murmurul liturghiei

rostite de tata.

Cel mai mult mă impresionau momentele

când tata se ruga stând în genunchi.

Vedeam tălpile apropiate

ale pâslarilor  lungi, ca niște cizme,

ale tatălui meu,

formând aproape un triunghi.

Pâslarii adăposteau în ei

o pufoaică,

model sovietic.

Era prin anul…

Lampa își trimitea,

pe sub acoperișul ei de tablă,

lumina galbenă

spre colțurile umbroase

ale camerei,

ca în prozele lui Pavel Dan.

Tata rostea în surdină

textul liturghiei,

iar eu priveam

triunghiul tălpilor pâslarilor săi.

Apoi cădeam din nou în somnul

vegheat de lina curgere

a liturghiei.

Când m-am mai trezit,

tălpile pâslarilor tatălui meu

dispăruseră.

Am adormit

și am visat

că tălpile pâslarilor au devenit

două jeturi de gaze arzânde,

ca la rachetele plecate spre cosmos.

Tata se îndrepta  spre văzduhuri,

urca, urca, urca,

până s-a pierdut într-un nor.

Atunci am auzit un glas:

,,- Dă-mi mâna, slugă vrednică și credincioasă…”

M-am trezit. Ceasul deșteptător

țârâia amenințător,

 amintindu-mi de  plecarea la școală.

Semiconștient,

i-am spus fratelui meu, de lângă mine,

că tata s-a dus,

sus, sus, sus, spre Cer.