Ion Radu Zăgreanu: Când lupii urlă de Crăciun

Aveam opt ani. Era prin 1958. Tatăl meu reuşise de câţiva ani să se angajeze ca muncitor la calea ferată, la ,,ştrec”, cum spuneau colegii lui de echipă. Obţinuse chiar şi statutul de muncitor angajat, nu mai era un ziler, un salahor.
,,Eu sunt doar un surogat de ceferist”, afirma el justificativ unor prieteni mai şcoliţi, necunoscuţilor care se mirau de locul lui de muncă. Am reţinut enunţul de mai sus mult mai târziu, când frecventam liceul, acest paravan motivant devenind un laitmotiv existenţial pentru părintele meu, mereu urmat de completarea: ,,-Eu rămân ce am fost, preot. Sub pufoaica asta groasă se ascunde un slujitor al lui Cristos”. Dacă se întâmpla ca replica explicativă să fie adresată cuiva, în afara perioadei anotimpului hibernal, pufoaica era schimbată cu salopeta. Îşi mai devoala uneori adevărata identitate ridicându-şi cascheta de ceferist, adăugând apoi cunoscutul refren: ,,-Sub cascheta de ceferist…”.
Când se apropiau marile sărbători religioase, în special Crăciunul şi Paştele, tatăl meu era cuprins de un soi de nelinişte. Nu ştia cum să o convingă pe mama, că el trebuie să meargă la foştii lui credincioşi, rămaşi fideli, că aceşti îl aşteaptă, îl cheamă au nevoie de el, de asistenţă spirituală, că nu se poate ca ei să rămână nespovediţi şi necuminecaţi. Era mai harnic ca de obicei, mai plin de iniţiativă, pregătea ceea ce era necesar de sărbători, ceea ce îi revenea lui: lemne pentru foc, cereale pentru găini şi pentru porc, nutreţ pentru vacă, în perioada în care aveam şi o vacă, acolo la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic. Aici se oploşise, prin bunăvoinţa unui şef al Secţiei CFR L8 Bistriţa, nemaifiind atât de evident în vizorul securităţii. Aşa credea el. Realitatea era alta, iar dosarul de la CNSAS va confirma supravegherea de aproape de care se bucura.
În ajunul marilor sărbători religioase se întorcea de la muncă, îşi rădea barba, se spăla, îşi pregătea obiectele de cult, necesare liturghiilor clandestine, pleca la gară, se urca în trenul care mergea spre Luduş şi se îndrepta spre credincioşii săi din Visuia, Şopteriu, Delureni, Zoreni etc.
Într-o astfel de ,,aventură” am fost şi eu coptat, în ajunul Crăciunului. Nu mai ţin minte în ce gară ne-am coborât. Ploua. În spatele gării ne-a aşteptat un ţăran cu un cal. M-a surprins schimbul lor de salut, deşi îl ştiam: ,,-Lăudat să fie Isus!,–În veci amin!”. Pe mine m-au urcat pe cal. Am mers vreo două ore. Nu mai ţi minte pe unde. Am ajuns la o casă izolată, în câmp. Acolo erau deja adunate vreo douăzeci de persoane. Tata s-a îmbrăţişat cu toţii. Casa avea o tindă mare şi de o parte şi de alta a ei câte o cameră. În cele două odăi, luminate de lămpi, ferestrele erau acoperite cu ţoluri. M-a şocat acest aspect. Aveam să dezleg misterul acestei camuflări mult mai târziu.
Pe mine m-au cocoţat într-un pat din tindă şi mi-au dat să mănânc câteva felii de cozonac cu nucă. Tata dispăruse în camera dinspre curtea gospodăriei. Acolo intra şi după un timp ieşea câte o persoană. Post-factum mi-am dat seama că cei care treceau pragul dincolo se mărturiseau tatălui meu. După această perindare, sătenii s-au mutat în camera din faţă, dinspre drum, pentru a participa la liturghie şi a se cumineca. Am asistat şi eu la liturghie. Ţăranii din Visuia, prezenţi la acest serviciu divin clandestin au început să colinde la sfârşitul liturghiei. Se cânta cu însufleţire, cu o dăruire totală, toţi având impresia că Isus din icoana veche de Nicula, de deasupra patului, se va întrupa şi îi va binecuvânta. Au fost cele mai frumoase şi mai emoţionante colinde pe care le-am auzit în viaţa mea.
În faţa credincioşilor săi, în faţa altarului improvizat, pe o masă, tatăl meu plângea. Afară ploaia cădea potop. Colindele s-au încheiat. S-a prăbuşit peste toţi tăcerea aşteptării. Un bătrân a spart liniştea interogativ: ,,-Ce va mai fi cu noi?...cu biserica noastră?”. Nu mai ţin minte ce le-a răspuns tatăl meu. Sunt sigur că i-a încurajat biblic: ,,-Nu vă temeţi! Să ne încredem în Cel de Sus!”.
Credincioşii s-au retras în noapte spre casele lor. Noi ne-am înfruptat din bunătăţile gazdei, apoi ne-am pregătit de plecare. Trebuia să ajungem la o gară, pentru a ne întoarce la Chintelnic, la canton. Ne-a călăuzit bărbatul casei. El a aşezat desagii umpluţi de credincioşii plecaţi cu tot felul de produse: carne de porc, slănină, făină de porumb şi de grâu, brânză, fasole etc, pe spinarea calului.
Am pornit la drum. Eram total dezorientat. Ţăranul care ne conducea ne lumina cărarea cu un lămpaş. Ploaia se înteţea. Dedată s-a auzit un soi de lătrat mai lung. ,,-Sunt lupii”, a replicat însoţitorul nostru. Aveam impresia că ne apropiem de urletele lupilor, că ne îndreptăm în direcţia lor. M-a cuprins frica. Sesizându-mi starea, ţăranul m-a luat în braţe şi m-a pus în şaua calului. Mă simţeam mai în siguranţă. Urletele nu s-au mai auzit un răstimp. Apoi au revenit cu intensitate sporită. Eram la mijloc. Din spate mă urmăreau sonurile colindelor cântate după liturghie, din faţă îmi plezneau auzul urletele lupilor. Între colinde şi urletul lupilor Crăciunul coborâse pe pământ.
După atâţia ani de atunci , cincizeci şi patru, amintirea acelui Crăciun, mă mai bântuie ori de câte ori sărbătoarea naşterii lui Cristos se apropie.