Amintiri care au început să vorbească. Întâmplări de la Canton

În 1954, tatăl meu, pe atunci muncitor la calea ferată, locuind în Șieu-Cristur, la niște rudenii, în ,,casa mucezită”, cum îi ziceam noi copiii, camerei de pe pereții căreia iarna curgea igrasia, descoperă Cantonul CFR nr. 41, situat la doi kilometri de gara Șieu-Măgheruș. Cu bunăvoința șefului de Secție CFR L8 Bistrița, i se permite să domicilieze în acest canton.

Cantonul oferea un spațiu mai mare, trei camere și o cămară, dar era în același timp și un loc ,,strategic”, un refugiu pentru tata  (,,surogat” de ceferist, cum se autodefinea el), pentru activitatea lui pastorală pe care o continua cu același sârg, deși Biserica pe care el o slujea coborâse în catacombe. Aici, spunea el, era mai ferit de ochiul vigilent al Securității comuniste. Când i-am cercetat dosarul de urmărire de către Securitate, la CNSAS, constatam că se înșelase. Aproape toate persoanele care veneau pe la noi, pe la Canton, sau care aveau vreun contact cu familia noastră, au fost racolate ca informatori: omul care ne aducea lapte, colegi de ,,ștrec” ai tatălui meu, revizorul de cale ferată, șeful gării din Șieu-Măgheruș, șeful postului de miliție din centrul de comună, din Șieu-Măgheruș, vecini și prieteni.

Aici, la Cantonul CFR nr. 41 s-a ,,topit” copilăria mea, adolescența și o parte a tinereții, până la vârsta de 27 de ani. Vorba poetului Liviu Ioan Stoiciu, probabil că fiecare avem ,,cantonul nostru ”(Liviu Ioan Stoiciu are o antologie de versuri întitulată ,,Cantonul 248”, 2005).

Din pragul prezentului, când însăilez aceste rânduri, Cantonul se substituie unui adverb ,,acolo” și unei priviri retrospective sadoveniene, sentimentale.

Într-o primăvară foarte ploioasă, eram prin clasa a VIII-a sau a IX-a, la Liceul Teoretic Beclean, nu am putut semăna la timp porumbul, în grădina din spatele Cantonului. Pământul era foarte moale, din cauza ploilor apa a trecut drumul care lega Podireiul de satul Chintelnic și ne-a inundat grădina.

Într-o zi, tata nu a plecat la muncă, având o recuperare a mai multor ore de muncă prestată peste programul normal, iar eu am rămas acasă să-l ajut să semănăm porumbul. Cu semănătoarea, trasă de un cal, era imposibil să efectuezi această lucrare. Ne-am tot gândit noi ce să facem. Semănatul porumbului era deja în mare întârziere. Tata a împrăștiat boabele de porumb cu mâna. Partea necunoscută a tehnologiei noastre agricole era grăpatul. Tata a luat o secure, ne-am deplasat spre șanțul care însoțea drumul spre sat, loc unde creșteau niște gridacei viguroși. Am tăiat mai multe crengi, le-am legat cu sârmă și am improvizat o grapă din gridacei peste care am fixat niște greutăți din fier . Gridacelul are niște spini mari, de 10-15 centimetri. Apoi ne-am făcut din sârmă un ham și am început a grăpa, ca în pastelul lui Vasile Alecsandri, ,,Sămănătorii”: ,,Și grapele spinoase…/Îngroapă-ncet sămânța și câmpul netezesc”. Trăgeam din greu în ham, ca edecarii din tabloul ,,Edecarii de pe Volga” a lui Ilia Repin.

Când trecea pe calea ferată câte un tren personal părăseam invenția noastră, ne îndepărtam de ea, ca să nu dăm prilej călătorilor care îl cunoșteau pe tata, să nu zică asemeni sărăcenilor din nuvela lui Ioan Slavici, ,,Popa Tanda” că, ,,Popa e omul dracului!” Câte un mecanic de locomotivă de la trenurile de marfă, mai șugubăț, trăgea sirena de la locomotivă distrându-se de atelajul nostru.

Am terminat semănatul, mai scufundându-ne în noroi, mai stropindu-ne hainele, mai  amuzându-ne. Toamna, recolta a fost pe măsura ,,tehnologiei” aplicate.

Aceste amintiri m-au bântuit în prejma zilei de 29 august, de anul acesta, ziua de naștere a tatălui meu (ar fi împlinit 105 ani), când am fost pe la mormântul părinților mei din cimitirul din Chintelnic și am văzut grădina de la Canton cotropită de acăți.