De la Vatra Dornei, prin Prundu Bârgăului, spre Năsăud

Tata a fost pădurar. Cu mulţi ani în urmă a făcut Şcoala Silvică din Năsăud. Ar fi vrut tata să-l depăşesc în studii, dar n-a fost aşa.

După absolvirea clasei a VII-a, tata m-a înscris la o şcoală forestieră din oraşul Vatra Dornei. Motivul; şcoala era aproape de casă şi nu dura mult. Era timp şi pentru urmarea altor şcoli. Erau copii mai ales din Moldova. Mai erau şi câţiva elevi din Bistriţa şi din zona Năsăudului.

Clădirea şcolii a fost una tip vilă.

Două clase erau la etaj şi alte două, jos la parter. Masa o serveam într-o clădire peste râul Bistriţa. Dimineaţa, la amiază şi seara, elevii aranjaţi în rânduri ordonate plecam civilizaţi spre masă. Dormitul se producea într-o clădire din apropiere de peste râul Bistriţa. Dormitul se făcea într-o clădire din apropiere. Deşi au trecut de atunci mulţi ani o mai ţin minte pe o doamne ce ne făcea curăţenie, în camere, o chema Motrescu.

Mie îmi plăcea mult limba română. După ani şi ani am devenit profesor de limba şi literatura română. Făceam ore la şcoala forestieră din Vatra Dornei cu o doamnă pe nume Guga Tatiana. Era basarabeancă şi un mare patriot. La teze de limba română mă punea în faţa clasei pentru a face linişte. Aveam şi o profesoară de matematică şi nişte profesori de practică. Îl ţin minte şi pe un inginer silvic, mic de stat, dar aspru. Îl chema Gheorghiţă. Directorul şcolii purta numele de Mihăilescu Mircea şi era inginer silvic. Făcuse facultatea la Braşov şi fuma foarte mult. Oare ce mai face? Mai trăieşte? Din trei în trie zile mergeam cu coloana, ordonaţi la fabrica „Bernath Andrei” din capătul oraşului. Aveam şi doi pedagogi. Pe unul dintre ei îl mai ţin minte şi acum. Îl chema Arhip şi avea un păr negru, negru.

Pe stadionul din oraş făcea gimnastică. Iarna mergeam cu schiurile pe Dealul Negru. Conducător ne era dirigintele meu, domnul Cozubaş şi domnul Miron, mari schiori, trecuţi demult în lumea umbrelor. Tot iarna mergeam pe stadionul oraşului unde apa îngheţa şi tinerii din oraş făceau jocuri de hochei. Hocheiul pe gheaţă era condus de un profesor de biologie, soţul doamne Guga… Se apropia toamna şi într-o sâmbătă mă urc într-un autobuz, după ce îmi cerusem învoire de la diriginte. Autogara era atunci lângă staţia CFR Vatra Dornei Băi. Mă urc într-un autobuz cu dorinţa de a merge până la Bistriţa. Cobor la Prundu Bârgăului pentru a ajunge la nişte cabane, urmând să mă întâlnesc cu un frate de-al meu (George, Ghiţă) brigadier silvic şi să cobor cu un tren până la Năsăud.

Autobuzul harnic urca fără grijă. Trec prin satele Dorna Candreni şi prin Poiana Ştampi. Am ajuns pe Măgura Bârgăului în locul numit Piatra Fântânele. Cobor din autobuz. Aerul înălţimilor mă primeşte cu greu. O biserică mă primeşte cu smerenie. Câţiva oameni coboară. Cobor şi eu şi-mi fac cruce.

Întreb un om pe ce cărare pot coborî pentru a ajunge în satul Leşu. Omul îmi face un semn şi încep să cobor. Mă îmbată mirosul brazilor.

Copaci înalţi precum catargele de vapori. „Brazi şi păltinaşi,/ I-am avut nuntaşi”. Cărarea cobora printre brazi. Am ajuns la o cabană. Fiind sâmbătă, oamenii erau plecaţi acasă. Îmi continui drumul. Brazii mă urmăreau în linişte. Pâraie zglobii coborau nevinovate în şoapte dulci. Deşi era după-amiază, începuse să se însereze. În faţa mea îmi apăru o cabană. Mă răzbi o bucurie care mă însenina. Bat la uşă. Mi se răspunde. Deschid uşa şi intru. Omul aprinse o lampă. Lumina lămpii îmi făcea loc pentru transpiraţia ce-mi inunda faţa.

Spre bucuria mea în cabană nu era decât un singur pădurar. Fiind sâmbătă, muncitorii erau plecaţi la familiile lor. Normal ar fi fost ca fratele meu Ghiţă să mă aştepte. Plecase de dimineaţa la Năsăud la o şedinţă.

Îi lăsase vorbă colegului Silivan să mă aştepte şi să mă găzduiască. Îl cunoşteam şi eu pe colegul lui Ghiţă, îl chema Silivan.

Rapid, Vănuc a făcut o mămăligă cu brânză, am servit păturile gustoase, m-am descălţat şi rapid am adormit, precum un prunc înfăşat.

A doua zi ne-am trezit în bătaia soarelui de toamnă, ne-am spălat cu apă de izvor şi, făcându-ne cruce, am coborât pe drum până jos, în timp ce clopotele unei mănăstiri din apropiere ne doreau drum bun.

La câţiva kilometri de cabană era un tren mic, roiban, ce transporta oameni şi material lemnos. Am coborât până la Ilva Mică şi de acolo cu un tren personal ne-am dus la Năsăud, unde m-am întâlnit cu fratele Ghiţă.

Apoi, cu alt tren m-am oprit şi la Nepos să-mi văd mama mea dragă.

Urma ziua de luni când toată lumea pleca la treabă.

P.S.: Şcoala forestieră s-a desfiinţat, în locul ei s-a înfiinţat „Biblioteca Judeţeană” Vatra Dornei.