Melania Cuc: Fascinația și neliniștea prezentului

Trăim vremuri pe care le tulburăm zi de zi. Parcă totul se clatină: lumea, încrederea, oamenii. Explozii, știri despre război, amenințări și certuri nesfârșite. Nu mai știm în ce să credem, nici pe cine.
Ne lipsește o voce calmă, o direcție clară, un ghid de încredere. Ne-am pierdut printre teorii, interese și frici de tot felul. Fiecare merge pe drumul lui, dar tot mai des simțim că ne rătăcim împreună, ca o turmă fără cioban, fără câini de pază.

Poate că singura cale de a nu claca social este să ne apropiem unii de alții. Să reînvățăm ce este empatia, leacul acela dat de Dumnezeu, dar pe care l-am abandonat, uitat. Ce ar fi să ne privim cu înțelegere, nu cu suspiciune? Cum spune poporul, să ne imaginăm că purtăm „crucea” celuilalt.
Empatia nu e o lecție din cărți și nici un exercițiu de imagine publică. E gestul acela mic care poate schimba o zi proastă într-o zi memorabilă. Un salut: „Bună dimineața!”, o mână întinsă, o întrebare spusă din inimă: „Ești bine?”.

Adevărul e tot mai greu de găsit în hățișul compromisurilor. Se amestecă în știri false, se vinde pe rețele medicale uneori dubioase, se pierde printre vorbele mari din parlament și din vocea străzii. Fiecare are „adevărul” lui, iar minciuna circulă mai repede decât faptele noastre.
Nu suntem motoare din fier, suntem din oase, carne și suflet, de aceea suntem tot mai obosiți, mai furioși, mai neîncrezători în noi și în cei de lângă noi. Dacă ne raportăm la România, deși cred că marasmul nostru nu este original, deja suntem în caste distincte. Pe merit sau nu, numai Dumnezeu știe cum s-a făcut diviziunea asta în societate și ce viitor ne așteaptă.

Dar, chiar și așa, binele nu a dispărut din oameni. Doar că e mai greu de văzut, de auzit, în zgomotul și distorsiunile de tot felul. Uneori, tocmai suferința, boala, nedreptatea au forța de a scoate la suprafață ce e mai bun din noi.
Să ne oprim o clipă, să respirăm și să gândim cu mintea proprie! Ce e mai rău ce ni s-ar putea întâmpla? Umanitatea a trecut prin foamete, pârjol și prigoană și a învins. Nu ne vom hrăni cu frica altora, nu vom asculta vocile care ne împing spre moarte sigură. Suntem o constelație de destine și, poate că de aici ar trebui să începem: de la a nu trece nepăsători unul pe lângă altul.
Să schimbăm dioptriile ochelarilor de cal – vom vedea mai clar prezentul și viitorul.
Empatia, mila creștină, nu e slăbiciune, este o formă de forță și de curaj.

Poate că nu putem opri noi, oamenii simpli, războaiele lumii, nici nu vom putea anihila frica cu care ne bombardează anumite entități, cunoscute sau necunoscute. Dar ne poate păsa de cel de lângă noi. Nu-l putem ajuta? Să nu-i facem suferința și mai acerbă!

Adevărul e fragil, cameleonic, diferit de la om la om — fiecare își are adevărul său. Dar există acel Adevăr cu majusculă de care trebuie să ținem cont, să ne fie lege, conduită. Unii îi spun „drepturile omului”, alții „democrație”. În esență, cel ce mai simte încă durerea și bucuria celui de lângă el va moșteni, în sens biblic, Pământul.