Drama lui Cuţu-Cuţu

Aşa l-am botezat pe câinele ajuns să cutreiere dealurile Pasului Tihuţa, în căutarea unor resturi de mâncare sau implorând prin privirea lui tristă o coajă de pâine de la trecători.
A ajuns al nimănui din cauza caracterului inuman al fostului stăpân, care s-a folosit de el şi apoi l-a abandonat. Nu cunosc istoria lui dar, văzându-l, l-am îndrăgit, iar sfârşitul de săptămâni şi-l petrecea la cabana noastră la Piatra Fântânele, când îşi făcea rezerve pentru încă o săptămână de foame. Îşi găsise şi companie deja, o căţea a unui vecin căreia i-a făcut nişte căţei frumoşi, dar n-am apucat să adopt niciunul.
Se bucura, aşadar, ca un copil căruia îi cumpărai jucăria dorită când ne vedea că sosim la cabană. Dar bucuria lui a fost curmată de un alt specimen humanoid care i-a zdrobit piciorul drept din faţă, făcându-i o rană la spate ca apoi, cu o cruzime fără margini, să-l arunce într-un şanţ pe drumul ce duce spre Dornişoara. Cuţu-Cuţu şi-a presimţit parcă sfârşitul şi s-a târât aşa, muribund, lângă cimitirul din Piatra Fântânele.
Acolo l-am găsit agonizând de 2 zile, iar când m-a văzut, a mai avut puterea să-şi ridice capul, arătându-mi parcă ce a păţit.
Deşi în viaţă am trecut prin foarte multe momente dramatice şi poate ar fi trebuit să fiu mai tare din fire, am plâns ca un copil când l-am văzut în ce stare era. Nu-mi venea să cred că acel câine mare, zvelt, negru cu alb, cu trăsături de Rottweiler, ajunsese acum o legumă. Într-un suflet am fugit acasă după mâncare, cu o mână îi ţineam capul sus, iar cu cealaltă îi dădeam să mănânce. M-am bucurat când am văzut că a înghiţit de câteva ori din mâncarea adusă, era semn că organele interne nu erau afectate.
Au urmat 2 zile şi nopţi de chin pentru Cuţu-Cuţu şi pentru mine, care mă simţeam neputincios în a-i alina durerea. Am improvizat nişte atele dintr-o scândură găsită prin cimitir, o bucată de aţă de prin buzunar şi la lumina unei lanterne i-am imobilizat piciorul şi l-am acoperit cu un hanorac peste noapte, fiind foarte frig.
A venit timpul să mă întorc în Bistriţa, dar nu-l puteam lăsa pe Cuţu-Cuţu mutilat şi fără mâncare.
Dimineaţa am contactat prin Apelul de Urgenţă Direcţia Sanitar Veterinară din Bistriţa şi, cu sprijinul domnului director şi al medicului veterinar din Prundu Bârgăului şi a doamnei Andreea de la Adăpostul de animale fără stăpân, cărora le mulţumesc, Cuţu-Cuţu a ajuns pe masa de operaţie a medicului veterinar, om cu suflet nobil, Sarkany Francisc.
Piciorul drept din faţă nu avea niciun centimetru de os întreg, introducându-i o tijă, iar rana din spate i-a fost tratată.
Aşa a ajuns Cuţu-Cuţu să fie acum locatar, nu ştiu pentru cât timp, la Adăpostul de câini din Bistriţa. M-ar bucura dacă ar exista cineva să-l adopte, poate chiar cel care l-a abandonat sau cel care l-a mutilat. Eu n-am posibilităţi, locuiesc la bloc şi numai la sfârşit de săptămână merg la munte, la Piatra Fântânele.
Sunaţi, vă rog, la nr. 0744.761915.
Emil Zamfirescu,
Bistriţa