EDITORIAL de Andrei Moldovan: O poveste despre fericire

„Ciuma” este un roman de Albert Camus (1913-1960), având acţiunea plasată în oraşul algerian Oran, în timpul unei epidemii din anii 40 ai veacului trecut. Maladia fără leac face ravagii în oraşul intrat în carantină şi păzit de militarii care îi împuşcau pe toţi cei ce încercau să iasă. Ciuma, ca orice epidemie, nu alegea între oameni de rând şi notabilităţi, între săraci şi bogaţi, între copii sau adulţi. Locuitorii reacţionau diferit sub o astfel de ameninţare de neînlăturat, sub impulsul panicii. Nu lipseau oportuniştii, speculanţii, tâlharii, dar nici oamenii dedicaţi luptei cu epidemia, în jurul doctorului Rieux. Un jurnalist francez, care venise în Oran pentru un reportaj în cartierul arab, Raymond Rambert, este surprins de carantină în oraş. Disperat, aşteptat de soţie la Paris, neavând nimic comun cu realitatea algeriană, cu oamenii locului, încearcă prin toate modalităţile să iasă din oraş, chiar dacă e nevoie să intre în relaţie cu răufăcătorii pentru a mitui militarii care păzeau ieşirile. Fericirea lui era în altă parte, la Paris. Şi reuşeşte. Numai că, în tot acest timp, în contact cu imensa suferinţă umană, cu oamenii care se dedicau luptei împotriva ciumei, începe să gândească altfel şi să îşi dea seama că ar fi o ruşine, în condiţiile date, să fie fericit de unul singur, că problema tuturor este şi problema lui („Il peut y avoir de la honte à être heureux tout seul”). Deşi evadarea din oraş fusese aranjată, el nu mai pleacă, ci se alătură echipei doctorului Rieux în lupta împotriva ciumei.
Gândul m-a dus la romanul lui Camus în aceste zile în care un alt tip de ciumă, favorizată de o mobilitate fără precedent a oamenilor, a dobândit dimensiuni planetare, dar mai ales care, într-o nenorocire generală, paradaxal, ne arată că avem un potenţial umanitar care iese la suprafaţă în momentele dificile, că fiinţe asemeni lui Raymond Rambert apar tot mai des printre semenii noştri. Oameni care, într-o gândire comună, ar putea să îşi apere propria fericire, pentru că nu i-ar împiedica, nici starea materială, nici împrejurările, realizează că nu ar putea fi fericiţi în mijlocul unei dureri generale şi se dedică prin toate mijloacele luptei împotriva epidemiei. Nu îi am în vedere pe oamenii politici care, dacă oferă un pumn de bani, trebuie să vuiască toată presa, nici la ierarhiile religioase care şi ele, cred că e un prilej de consolidare a credinţei lor, ci, pe de o parte, la acei oameni ce au muncit pentru o situaţie materială bună şi au reuşit, iar acum se pun la dispoziţia luptei comune împotriva virusului cu tot ce pot, fără a cere recompense sau recunoştinţă, fără a pretinde să fie elogiaţi. Pe de altă parte, să nu-i uităm pe tinerii de care ne-am obişnuit să ne plângem mereu, ca de o generaţie pierdută, cu câtă dăruire (şi înţelepciune, să recunoaştem!) se înscriu ca voluntari, cu toate primejdiile care îi pândesc şi pe ei. Această renaştere a sentimentului de iubire faţă de semeni, ţinut multă vreme în adormire, nu poate decât să ne bucure şi să ne dea încredere în potenţialul umanitarist al românilor, cum se întâmplă de altfel în toată lumea.
Este adevărat, nu lipsesc nici la noi inconştienţii, răufăcătorii, speculanţii, indivizi încă stăpâniţi de ură împotriva celorlalţi, ca şi cum aceia le-ar fi adus răul, dar, judecând în termenii lui Albert Camus, ne bucurăm să vedem în societatea românească, în momentele dificile prin care trece, că există mai multe lucruri de admirat la oameni decât de dispreţuit.

Andrei Moldovan