Arta naivă (și boala carenței de naivitate)

Nu suntem, ca mediu cultural și nivel civilizațional, dintre aceia care să prețuiască naivitatea. Știu acest lucru inclusiv din îndelungata experiență de profesor de limba română, din multele teste de vocabular pe care le-am aplicat elevilor și studenților de-a lungul a 40 de ani de carieră didactică, teste în care una din cele mai frecvente și mai „eficiente” capcane era aceea de a echivala sensul cuvântului „naiv” cu acela al unor cuvinte precum „prost”, „fraier”, „credul”, „imatur”, „dezorientat” etc. O atare echivalență e posibilă doar în mediile de un anume primitivism, de rapacitate materială, de confuzie a lui „a avea” cu „a fi”, medii fără valori culturale și sufletești bine cristalizate și asumate; așa cum a fost, dar mai ales așa cum s-a generalizat și adâncit mediul moral românesc, cu deosebire în ultimii 30-35 de ani. O adevărată vrie, un sorb moral, imens și malefic, pare ne

suge spre abis (precum „pogorârea pe Maelström” a lui Edgar Allan Poe), cu o viteză cu atât mai mare, cu cât ne apropiem de contemporaneitate.

De aceea mi se pare de o importanță culturală majoră (dar asupra eficienței, în mediul moral de care vorbeam, desigur că nu trebuie să ne facem iluzii) noua apariție editorială, de o mare eleganță, pe care ne-o oferă soții Ion H. Ciubotaru și Silvia Ciubotaru: Arta naivă din România. Colecția autorilor (Editura Palatului Culturii, Iași, 2025).

Ctitori ai unor instituții culturale ieșene, precum „Arhiva de Folcor a Moldovei și Bucovinei”, coordonatori ai Anuarului Muzeului Etnografic al Moldovei (24 de volume), soții Ciubotaru își ard, apoteotic, odihna pensiei și resursele materiale ale acestei perioade de viață pe altarul propășirii culturale a provinciei lor, dând la iveală, aproape în fiecare din ultimii ani, câte unei sinteze tematice din cultura populară a zonei: Ouăle de Paști la români (Ion H. Ciubotaru, ed. I – 2012, ed. a II-a - 2024), Obiceiurile funebre din Moldova în context național (Ion H. Ciubotaru, 2014), Obiceiurile agrare din Moldova (Silvia Ciubotaru, 2017), Basme fantastice din Moldova (Ion H. Ciubotaru, Silvia Ciubotaru, 2018), Cântecele propriu-zise din Moldova (Ion H. Ciubotaru, Silvia Ciubotaru, 2021), Vatra regăsită (Ion H, Ciubotaru, 2021), Portul popular din Moldova (Ion H. Ciubotaru, Silvia Ciubotaru, 2023), Petru Caraman, Restituiri etnologice (Ediție introducere și notă asupra ediției, de Ion H. Ciubotaru, 2018), Petru Caraman, Literatura populară (Ediție, introducere, note, corpus de texte, indici și bibliografie de Ion H. Ciubotaru și Silvia Ciubotaru, 2024). Nu știu dacă

am epuizat aici titlurile prin care soții Ciubotaru își valorifică truda, acumulările și experiența profesională de o viață, dar nici nu fac din acest lucru obiectivul prezentelor rânduri. Voi mai menționa, totuși, că – deloc întâmplător – „Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei”, celebrându-și, în 2020, 50 de ani de la înființare printr-un consistent volum omagial (editori: Ioana Repciuc și Adina Hulubaș), a dedicat acest volum In honorem Prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru – 80, Întemeietorul Arhivei. Ceea ce constituia, cum s-a putut constata mai sus, nu doar o (obișnuită) privire îndărăt, nu doar o pioasă și binemeritată recunoaștere, ci – parcă – un nou impuls, declanșator de creativitate și întemeiere pentru mirabilul fenomen cultural „Ciubotaru”.

Revenind la cartea din 2025, Arta naivă românească, trebuie spus că ea marcheză, mai târziu decât în țările riverane (precum fosta Iugoslavie) apariția și conturarea unui fenomen cultural ce ține de arta plastică contemporană, dar ale cărui rădăcini se înfig viguros în pământul artei populare; poate și de aceea avem de a face (dar este cazul mai tuturor celor vreo zece ultime lucrări, mai sus amintite), mai întâi cu o sărbătoare a privirii. Autorii valorifică, prin mai bine de 200 de imagini color, patrimoniul de artă plastică naivă al Muzeului Etnografic al Moldovei, dar și colecția proprie, constând în 85 de tablouri și alte câteva piese de sculptură. Cartea, cu cele cca 350 de pagini ale ei, devine astfel un adevărat album comentat, cu 163 de imagini integrate textului (constând în tablouri, fotografii ale artiștilor, precum și ale unor piese de sculptură ale unora dintre ei), cărora li se adaugă, sub formă de album final, alte 93 de imagini din colecția autorilor, de obicei comentate în textul anterior.

Cartea se structurează în patru mari capitole, secondate de câteva texte însoțitoare: unul, introductiv (În loc de prefață), semant de cunoscuta publicistă Sânzâiana Pop, și alte câteva finale, formând un aparat bibliografic complex; un Indice de nume, un Indice de lucrări, o bogată Bibliografie și un rezumat în limba engleză (Summary).

În primul capitol, Arta naivă, autorii își definesc conceptele cu care vor opera. Cel de-al doilea, Retrăiri, urmărește cum preocupările pentru arta plastică naivă ale autorilor interferează cu biografia și devenirea lor profesională. Cel de-al treilea, Lungul drum al artei naive, este un istoric al acestei ramuri a artei populare, de la culturile preistorice, la părin- ții modernității palstice, din pragul contemporaneității (Marc Chagal, Georgio de Chirico, Rousseau Vameșul, Vassily Kandinski, Brâncuși etc.). În această devenire este integrată apariția unor centre balcanice de artă plastică naivă, mai întâi în fosta Iugoslavie („școlie neoprimitive” de la Hlebine, Kovacița, Oparici și Uzdin), dar apoi și la noi, prin școala de la Arad (satul Brusturi, comuna Hălmagiu), care se alătură celei românești de la Uzdin (Voivodina, Serbia), iar ulterior - a unui adevărat val al picturii naive moldovenești (pe care autorii ezită să o numească „școală”), val centrat de Expoziția Națională de Artă Naivă „Saloanele Moldovei”, cu cele 32 de ediții ale ei, desfășurate la Iași, între 1992 și 2024. A funcționat,

însă, la București, și un Salon Internațional de Artă Naivă (SIAN). În paralel, s-a conturat la noi și o critică de specialitate, prin Victor Ernest Mașek, Petru Comarnescu, Vasile Savonea și Constantin Prut, din care autorii vor prelua (mai ales în capitolul următor, cel de prezentare nominală a artiștilor) aprecieri pline de miez. (Desigur, la aceste nume vor trebui adăugate, cel puțin de acum încolo, cele ale autorilor înșiși.)

Dar capitolul cel mai substanțial al lucrării este cel de-al patrulea, un adevărat dicționar, cu „fișele” a 30 de creatori (24 pictori și șase sculptori), „fișe” de mare rigoare metodologică, urmărindu-se nu doar participările lor de-a lugul anilor la amintita Expoziție Națională de la Iași, ci însăși alchimia procesului lor de formare ca artiști, de obicei în intimă legătură cu „spiritul locului” lor de origine, cu școala și atmosfera culturală în care s-au mișcat, cu pitorescul etnografic, înțeles ca nucleu originar al universului imaginar-plastic, al spațiului ideal, „sacru”, spre care tinde orice artist. Aici, tehnica cercetării de teren, care formează

ostatura personalității autorilor (de maximă rigoare informațională, tinzând spre exhaustivitate), se prelungește nu o dată cu arta literară a evocării și a portretului, cu predispoziția narativă (nelipsită nu doar cunoscutei serii de „povestitori moldoveni” – cu „pilonii” Neculce, Creagă, Sadoveanu - , ci chiar marilor personalități științifice ale zonei, precum Nicolae Iorga), predispoziție ce nu respinge recursul la sentiment, memorie, melancolie.

Iată (ales aproape la întâmplare), portretul pictorului Valentin Boța, născut în Măneciu-Ungureni (PH), decedat prin 2002, la Teiuș (AB): „Mi-l amintesc foarte bine, pentru că era o prezență insolită. Mijlociu de statură, îmbrăcat în straie îngrijite, avea mersul ușor legănat și fața luminoasă, însă ochii îi erau foarte triști. Păreau a fi adunat în luminile lor toată suferința din lume. Nu era prea sociabil, evita companiile zgomotoase, iar la agapele colegiale cu care se încheiau mai toate întrunirile de la Iași, nu l-am văzut niciodată atras de ispitele lui Bachus. Vorbea încet, aproape șoptit, și nu părea interesat să lege prietenii ocazionale. (...) Peste numai un an, exact când la Iași se ținea o nouă ediție a Saloanelor Moldovei, mai precis în zorii zilei de 24 aprilie, Valentin Boța era secerat de o boală necruțătoare.” (p. 78)

Orizontul de istorie și cultură locală, dar mai ales pitorescul etnografic, ca nucleu generativ al viziunii plastice ulterioare, sunt descrise cu ochi de expert, ca în cazul pictorului Costel Bogatu, din Murgeni (VS), dar care a copilărit în ținutul Covurluiului, la Comănești.: „Iar reperele din Comănești nu erau puține. În sat se intra prin Poarta Țărnii, străjuită cândva de un jitar, pus acolo să aibă grijă de ogoarele oamenilor. Tot pe acolo se iveau și carele încărcate cu snopi de grâu, legate cu drugul și

trase de boi plăvani. Șarabanele <<Cu pohoară-mpohărate,/ Cu lanțuri de fier legate>> se opreau la aria din marginea așezării, unde sătenii înălțau girezile ca niște construcții arhitectonice, numite șuri sau șire, printre care se lăsau locuri de trecere, ca niște ulicioare, pe unde copiii nu se mai săturau zbenguindu-se.” (p. 70). Iar comentariul iamginarului plastic avansează, cu prudență și sobrietate, sugestia redescoperirii unor structuri arhetipale, ale Centrului, ale spațiului orientat și și ale satului-matcă, „învârtindu-se în univers ca o planetă enigmatică” (p. 101); în legătură cu care „Nu știm dacă este vis, simplă fantezie, sau expresia unor intuiții generate de subconșient”, spun autorii la p. 108, despre universul concentric și spațiul cosmicizat din pictura lui Gheorghe Ciobanu. În legătură cu acest ultim citat artist, autorii meționează un lucru demn de reținut pentru mediul cultural de care vorbeam la început: fost maistru militar, Gh. Ciobanu și-a asumat cu greu categoria estetic-plastică în care critica de specialitate l-a inclus (aceea de „pictor naiv”), tocmai pentru că mediul său cazon a funcționat prohibitiv, amplificând – ca o cutie de rezonanță distorsionată – înțelesurile peiorative pe care vorbitorii români îl acordau termenului „naiv”. E o dimensiune umană, de o anume subtilitate, pe care o pierdem, odată cu mai tot cee ce este făgăduință și virtualitate, vis și feciorie a spiritului, libertate interioară și imponderabilitate în raport cu realitatea imediată (adesea sufocantă), ca în basmul fantastic (pe care, de asemenea, am cam încetat să-l prețuim).

Friedrich Schiller (citat de autori) avertiza, odată cu întreagă gnerația lui, că „există în viața noastră momente când simțim față de natura din plante și minerale, din vietăți și peisaje, precum și față de natura umană din copii, din obiceiurile țăranilor lunii, nedenaturate de civilizație, un fel de dragoste și repect duios.” (p. 120). Se deschidea atunci o poartă spre romantism, poartă care s-a închis de o vreme, la noi dar și aiurea, poate de la Eminescu încoace. Dar sufletul uman (mai ales cel colectiv) pare a urmări spirala unor pulsiuni alternative, opuse. Suntem acum, ca direcție generală, în abisul periculos, ce pare fără de speran- ță, al respingerii oricărei forme de „romantism ” și „naivitate”. Context în care, cartea soților Ciubotaru pare o fereastră ce se deschide miraculos spre cer, în fața unor (auto)sechestrați într-un subsol.

Totuși, trebuie menționate și semnele unui fenomen invers, chiar dacă de mai mică anvergură: anume, faptul că artiști cu o mai solidă formație școlară și intelectuală „aleg” o anume naivitate deliberată, precum Mihai Vintilă, din Caransebeș (medic veterinar), care, în anul 2001, a alcătuit și Dicționarul artei naive din România (Editura „Timpul”, Reșița).

Pe lângă fumusețea ei plastică și editorială, cartea soților Ciubotaru conturează, la modul explicit, un fenomen cultural de o mare prospețime și accesibilitate; iar, implicit, o „școală” plastică românească, cu centru de iradiere în Moldova, care ar putea arunca o punte între singurătatea de cârtiță creatorului modern, elitist și nontranzitiv, pe de o parte, și cea de semn contrar, a truditorului-consumator, prins și el în capcana sufocantă a valorilor exclusiv materiale, pe de alta.