Poeme de DAVID DORIAN

 

 

Sonată pentru pian

 

Mă asculta cu atenție sprijinită în coate

de marginea pianului. O lăsam apoi

să mai exerseze, eliberându-i degetele

din mângâiere. Eliberate, degetele îi cădeau

pe clape, ca ploile de vară pe acoperișuri.

Ținuta dreaptă, umerii înguști săltau ca valurile

peste linia țărmului. Ca și cum ar trezi

înțelesuri tulburătoare pe taburetul pe care ședea.

În chilia în care exersa până târziu,

rămâneam singuri... Mă dizolvam în aerul

cu miros de patchouly. Ascultând-o, mă puteam gândi

la orice... Ne-am fi iubit oriunde: în chilia austeră,

pe scaunul ei, pe coada pianului. Știam că și ea...

Sau privind strada întunecată, obișnuit să aștept.

O conduceam liniștit spre casă,

depunând-o înflăcărată și pură în brațele celuilalt.

 

Întâlnire

 

Priveliștea lacului; la marginea lui se răstoarnă copacii.

Pârâie ierburi îmbrățișate de focuri.

Câte ierni s-au lăsat pe aici, unde odinioară se arătau împreună.

Parcă niciodată nu s-au privit...

Aceleași ierburi stinghere se leagănă;

aceleași zidiri colorate împrăștie ceața.

Lângă maluri, obrazul lacului înghețat.

Unde prinse ca-ntr-o capcană, nimicuri așteaptă dezghețul:

cutii ruginite, peturi de cola, jucării de adulți.

Între trestii pufoase, ca pubisuri de femeie,

un pantof scâlciat. Pierdut de o veche cenușăreasă.

 

Craii de Piața Maro

 

Lenevind în pat, locul meu de visare cu ochii deschiși,

în tăioasă luciditate, am impresia că afară ninge.

E decembre, ne pregătim hibernarea.

Dar aseară Piața Maro era cenușie.

Ceva, ca o adiere de crivăț, un vânticel neliniștit

mătura străzile.

Mă plimbam cu Trântorul sub felinarele răspândind

o lumină galbenă-stacojie.

Anacronici, bizari, aveam bastoane cu măciulie;

loveam pavajul lent și ritmat. Ne opream în loc

la o idee năstrușnică; hohoteam.

Ne dureau încheieturile ­- semn că vremea

se va schimba... Lumea era grăbită;

numai noi înaintam tacticos pe bulevarde întinse

către nicăieri...

 

Fluture de zăpadă

 

Se lasă dimineața

și vom acoperi fereastra cu palmele;

cu genunchii împreunați în rugăciune.

Să dorm cu trupul tău de violoncel în brațe;

aerul primăverii să îți trezească sânii.

Trupul tău are miros de salcâm;

trupul tău e lut frământat cu care voi lipi cerul…

Lumina vine ca o umbră a nopții;

se lovește de pereți ca o pasăre.

Părul tău e o flacără neagră;

prin el amintirea plutește

fluture de zăpadă.

 

Aniversare; cu brațe lungi

 

S-a înstăpânit iarna. Suflă un vânt cu adieri de noapte...

A nins fastuos; sufletele scot aburi de locomotivă.

A fost ziua ei, am băut vin; am mâncat din prăjiturelele

cu gust și miros de madlenă;

mi s-a aprins sufletul ca unui mujic...

Eram pentru ea un nimic; o carte închisă.

Priveam pe ferestre potopul de fulgi;

goleam la pahare... Îmi venea să o apuc cu brațele lungi,

să o răstorn pe covoare.

Să-i vizitez grădinile în nins soare.

 

           

Tablou 4

 

Mă trezesc cu ochi de copil, minunându-mă; de întinderea albă.

De la fereastra unei mansarde, în stradă, ningea liniștit;

printre crengile rare.

În pasaj, urme proaspete de pisică ce au atins cu infinită grijă zăpada,

se pierd în subsolul laboratorului de cofetărie;

un abur dulce se împrăștie prin trecerea curentată de vânt.

Ne-am oprit peste ani, am căutat urmele copilăriei tristuțe,

dezastrul când am făcut prostioare; când am mâzgălit

pe zid rușinoase inscripții (oare?).

De la fereastra unei mansarde, jos în stradă ningea liniștit;

printre crengile rare.

Urme proaspete de pisică ce au atins cu infinită grijă zăpada...

 

Odă; în metru antic

Iubind în tine copilăria Lolitelor.

Pune-ți degetul pe săgeată, află-i zborul;

pieptul în care moartea va înflori.

De dragul tău nu mai am ochi pentru alte

la fel de înalte; ori și mai și...

Cum ne-am întâlni în păduri

cu spaima sălbăticiunilor în priviri.

Cobor în tine ca într-un bar de noapte.

Te legeni ușor, pe ritmul unui saxofon,

clipești pisicește pe arpegiile pianului;

te dezbraci încet... până la sânge.

Te clatini cum lichidul din paharele

supte de gurile lacome ale bețivilor.

Dimineața vine ca o tânguire albastră;

când îți iei rămas-bun de la maluri...

 

În iarna aceea nu am mai scris

oda în metru antic; nimic...

 

Filosofie

 

Scriind, se ridică la suprafață, din oceanul ființei,

epave pierdute: corăbii grecești, pagode de Nil.

Eforturi de a-mi afla ritmul lăuntric; muzica

întâilor ploi și ninsori; diminețile, cu brațele

răcoroase. Pe terasă, la o cafea amară,

urmărind spectacolul gratuit; ubicuitatea răsăritului.

Lumea se deștepta, orașul ne inunda cu zgomote

răsturnate. Respiram aerul larg, mă întrebam

câte drumuri mai poate tăinui pasărea;

cum am putea să strângem nimicul în brațe...

Mă așezam pe un gard, presăram pietricele

într-o joacă naivă; îmi scoteam capul din umeri,

îi dam câțiva pumni, îl așezam la loc.

 

Alteori se revărsa răcoarea stelelor; se scuturau

ultimele ploi de noiembrie. Ieșeam

să caut sprijin în aer, să regăsesc

argumentul irefutabil că nu exist: nu gândesc,

nu exist... Ce bucurie dementă că nu exist!

 

Senectute

 

Cerul e plin de acoperișuri și nori; grădini

suspendate. În patul de sub fereastră

aerul primăverii se furișează ca o șopârlă.

Vei închide cartea, îmi vei aduce ceaiul fierbinte;

îmi vei înveli picioarele cu pledul de lână.

Voi închide ochii și voi visa boierește;

vremurile când ne plăcea să stăm dezbrăcați

și flămânzi; plini de dragoste; să fumăm

așezați turcește pe patul îngust; de cămin.

Să recităm din fiul căminarului Gheorghe.

Să plecăm pe furiș... Ce păcat, ce păcat!

Nimeni n-o să mai știe: cum era comunismul,

visul de aur; zborul în Lună.

 

Basm

 

Conacul înghițit de ceață. Coloane dorice și dimineți

fără noimă. O călărire în zori; o descindere în peisagiu.

Pe fereastră, degetul unei fetițe desenează păsări de iarnă.

La o altă fereastră, aceeași fetiță decapitează păpuși.

În saloane se aduce micul dejun.

Pe malurile farfuriilor de porțelan e încă devreme;

nu s-a ridicat ceața. Insule de carne plutesc

în mări de ierburi și sosuri.

Pe plantații, sclavii trudesc, adunând trestia.

Cuburi de zahăr odihnesc în zaharnițe de cristal.

Din sudoarea sclavilor, se adună boabele de cafea.

Măcinate cu râșnița învârtită în poală,

sfărâmate într-o pulbere grosieră;

scufundate în ibric de aramă și apă de puț,

se fierb la foc molcom. Aromele ne învăluie

pe terasa unde am cerut să ne fie servită cafeaua;

în umbrar, la masa de sub castani.

În rochia albă, printre sorbituri mici, ea-mi surâde;

ca din visul unui poet; care nu a văzut oceanul.

 

Reuniune de familie

 

Dimineață devreme sub ploi de primăvară.

Prunii își dezmorțesc mugurii. Ciorile ricoșează…

Aerul e curentat de picături grele.

În amintire, imaginile se micșorează;

o lumină obedientă le spală funinginea.

Acoperișul de peste drum stă în ploaie.

Porumbei caraghioși se clatină ca bețivii.

Oraș în sevraj; devreme, pe întuneric, visam carnavaluri...

Mă vedeam alergând după vulpi,

zburând pe nori cu zeppeline;

însoțind la bal surorile balerine.

Revedeam filmul; fără putință să intervin în tumultuosul destin.

Zi solemnă; ne adunăm la amiază.

Părul rar, umerii aplecați, mănâncă cu zgomot.

N-a mai dezbrăcat pijamaua.

În zilele ocupate, îl lăsăm singur... Om pustiit.

În sufragerie, timpul descoase divanul.

Ne așezăm la masă, sorbim supa fierbinte;

din strânsoarea ceaunului, răsturnăm mămăliga.

Mama o feliază cu ața. Tocana de măruntaie

umple gurile pofticioase. Salata timpurie,

stropită cu oțet și cu untdelemn dă savoare;

mărunțită cu dinții, zdrobită între măsele,

frăgezimea ei aproape că doare.

Ciocnim. Vinul ieftin, tăria dreasă cu chimion

alungă tristețea…

La radioul cu lămpi, se dă muzică populară.

 

Înălțare

 

Mă vedeam levitând.

Obsedat de plutire; de înălțarea la cer.

Cum în visele cele mai liniștite.

Aveam trup de aer; arătare de libelulă.

Osatură de fum. În somn și la pândă.

Mă ridicam deasupra lumii, vâsleam...

Un soare iernatic, cerul de un albastru nimicitor.

Voiajor între pământ și lună…

Mă dezbrăcam înapoia oglinzii;

în purpura dimineții îmi contemplam

urmele aripilor...

 

Ca sarea-n bucate

 

Te iubeam ca susanul de pe covrigul

mâncat diminețile când veneam la tine;

câini vagabonzi se furișau

pe lângă ziduri cu nimicul în coadă.

Mă așteptai în cămăruța ta de sub scări,

printre mături, găleți, pămătufuri.

Te iubeam ca fumul țigării încolăcind

aburii cafelei; pe terasă, sub arțarul neliniștit,

frigul ne îndemna să ne încălzim: joc de glezne... 

Te iubeam ca muștarul de pe salamul

înfulecat între jumătățile de chiflă;

te doream în după-amiezile tale libere;

te așteptam pe scările catedralei

ce nu ne va mântui. Privind exasperat

siluetele, ca limbile de clopot, ale altor femei.

Te iubeam ca mărarul din plăcinta cu brânză

pe care mama o frângea cu mulțumire în farfurie.

 

Aglaja

 

Mă reazem de privirile ei ca de o fereastră

prin care iarba curge…

Un câmp presărat de luminițe ca păpădiile

pe care le înalță vântul.

Cum ar ridica rochiile fetițelor

o furtună de vară…

Cum ar sclipi apele lacului de cleștar

din care Aglaja ne privește senin.

Viața e circ; suntem dresorii,

saltimbancii, bufonii;

spaima copilului ce fierbe în mămăligă;

supa în care Dumnezeu învârte cu polonicul,

pescuindu-ne de sufletele.

 

Din Scrisorile lui Tristan; o poveste de iarnă

 

Un început de lume. Zi tremurândă

se înalță aidoma unui balon; de săpun.

Soarele bate cu degete de vată în ferestrele

mansardei; ne trezește din visele colorate.

Porumbei se răsucesc în aer, întorc razele

ca burțile peștilor zvâcnind peste ape.

 

Sosești la mine, îmi umbli sfioasă printre

cărți... Aș veni înapoia ta, ți-aş lăsa

ca din întâmplare mâna pe umăr...

Te-ai întoarce şi ne-am îmbrăţişa,

unindu-ne buzele arse de aşteptare.

Ne-am apropia de fereastră şi am privi

dezmăţul fulgilor inundând străzile.

Mi-ai povesti întâmplări din pubertatea ta;

am sta aşa în uterul cald al amintirilor.

Am urmări cu tristeţe magnifică

ninsoarea cum urcă... cum urcă...

 

Din Scrisorile lui Tristan; nu era poet

 

Ea nu citea pateticele lui mesaje;

ca şi cum ar vorbi unui zid.

Nu dădea importanță unui suflet însingurat.

Cum ai arunca un mesaj într-o bulă de sticlă

plutind pe oceanul inexorabil al întâmplării.

Nu era poet să-i scrie versuri irezistibile.

Privea pe ferestre culorile toamnei,

părul ei fluturând în vrajbele înserării – stindard.

Erau pe o pajişte albă,

îi zâmbea lung; se lăsau pe spate.

Nu era poet să mişte sufletul ei.

 

Din Scrisorile lui Tristan; o romanță

 

În joaca tragică vine momentul când vom privi cerul cu resemnare;

fără să întâlnim vietatea ciudată ce ar sălășui peste bolta goală;

pe care alunecă nori nepăsători.

 Lumina de răcoare a primăverii va picura preludii de Chopin;

înseninând curtea cenuşie a balamucului.

Și trebuie să ne bucurăm: Ura!

 

Din Scrisorile lui Tristan; cu Joyce

 

În hangarul friguros aşteptăm ora plecării. Batem din palme,

tropăim (din picioare). Afară e soare;

o lumină ca o lamă de bisturiu hăcuiește copacii.

Mă alătur lui Leopold Bloom, cu valiza în mână;

privim pe o străduță din Dublin împerecherea câinilor vagabonzi.

Iubitele ne vor rămâne gravide.

Vorbim despre vreme: ca să ce? Ca să umplem tăcerea...

Venirea iernii e o adevărată purificare.

Ninsorile vor acoperi coline.

Va fi liniște; va fi bine.