Poeme scrise la vreme de pandemie

Odă; în metru antic

Iubind în tine copilăria Lolitelor.
Pune-ți degetul pe săgeată, află-i zborul;
pieptul în care moartea va înflori.
De dragul tău nu mai am ochi pentru alte
la fel de înalte; ori și mai și...
Cum ne-am întâlni
în păduri cu spaima sălbăticiunilor în priviri.
Cobor în tine ca într-un bar de noapte;
te legeni ușor, pe ritmul unui saxofon,
clipești pisicește pe arpegiile pianului;
te dezbraci încet... până la sânge.
Te clatini cum lichidul din paharele
supte de gurile lacome ale bețivilor.
Dimineața vine ca o tânguire albastră;
când îți iei rămas bun de la maluri...
În iarna aceea nu am mai scris
oda în metru antic; nici odată.

Naturalism

Marea de ierburi culcate de vânt;
holda de maci în care îți faci harakiri.
Ciorile pe care le numești pescăruși.
Și viața ta ca o cârpă
ce flutură pe catarge.

Când tavanul coboară peste noi,
primăvara gâfâie prin cireșii sălbatici;
rafale de vânt scutură florile
ca o butaforie de sclipici sărmană.

Dimineața sfâșie noapțea;
cuțitele zilei ne caută inima.
Prin ferestre trec norii... amicului Aristofan.
Cuiele ploii ne țintuie în odaie.

Ne îmbătăm de cuvinte; tari.
Străbatem străzi din vechiul nucleu
unde am mâncat copilărie pe pâine.
Zi orbitoare, undeva la capătul zilelor
adunate ca bilele negre pe funia vieții.

Tinerețea e sala noastră de cinema
cu spoturi de raze ce se împrăștie
peste capetele pline de fluturi;
cu fete leșinate de pipăit...
Cu zile în care ne-am iubit singuri.

Idilă

Seară de iarnă. Gerul crăpa lemne;
ni se lungeau urechile de așteptare;
de atâta copilărie, țiuiau tare.

Privindu-ne călduros. Pe o vreme incertă
îmi doream vise cu aripioare.
Gesticulam ca nebunul că poate să zboare.

Vise cârpite cu sfoară. Trupul ei de corăbioară,
sânii ca două lacrimi prelinse din piept.
Mâinile înghețate cu care o mai aștept.

Aventură

Îmi cotrobăia prin inimă. Nu găsea decât
mărunțiș: scame de Chopin, fulgi de Bach.
Doamne, și urechi de Van Gogh.
Când mă locuia un străin ca un vierme
într-un fruct fericit. Locuiam în Turn,
trebuia să cobor în așteptarea ei. Fără egal
îi era vibrația coapselor; fluturarea genelor;
unduirea pântecului ca valurile la țărm.
Adormeam pe bănci, cu gândul smerit.
Mă trezeam scuturat de frig, sub stele
cât pumnul. Se deschideau obloanele băcăniilor,
pe ușa măcelăriei „La cap de bou” se furișa
mirosul dulce de creier și măruntaie...
Tremuram de emoție la vederea chipului pur;
stropit de pistrui cum păpădiile primăverii.
În poduri tainice buzele ei, două lipitori,
îmi sugeau... răsuflarea.

Timpul

O, temps, suspend ton vol!
Ia să vedem...
dacă inima ar bate mai rar, am trăi
mult și bine; cum vietățile abisale; umbre încete.
De aceea, sufletul tău e un fluturaș
ce bate repede-repede din aripe.
Timpul e ca umbra vieții; ne însoțește pretutindeni;
prin valea umbrei morții; ne răsfață copilăria
cu încetineală de melc; ne spulberă cum nisipul;
aleargă ca apucatul spre linia de sosire.
Timpul e ca sufletul tău: o închipuire
ce urcă la vale; nicicând...

Tristan; ani de lyceu

Tinerețea nătângă când mai credeam
că aș putea deveni
o ființă pătrată sub soare.
Isprăvisem liceul, teii înnebuneau;
nimeni nu ne zicea să rămânem cuminți.
Mirosul lor cadaveric mă antrena
în plimbări lungi. Singurătatea mă durea.
Nu trebuia să o transform în spectacol...
să fiu un Tristan vesel, părăsit de o Isoldă grasă.
A suferi demn, fără crâcnire...
Dornic să-mi vărs sângele în gesturi eroice;
cum Don Quijotte s-ar lupta cu morile de făină.
Ca în liturghie păgână chemam numele
unor sfinte din cartier: Lucrezia, Gabriela, Marcela...
Mă întorceam spre dimineață. Singurătatea
strălucea ostentă sub soare. Mă duceam împleticit
la culcare.

Ecclesiastul

În cartea aceea am aflat nestemate întunecate;
carte poetică fără orizont. Pesimismul ei
rezidă din înțelepciunea lumii. Te dor
limitele înțelepciunii; experiența zadarnică
a luminatului Solomon. Citind-o
am sângerat... Siderat de neputință;
mă sufocam cu cartea în mână;
ferestrele larg deschise. Să mă pătrundă ceața.
Cum iarnă era, ningea uitat.
Neliniștea mea intuia dezastre cosmice
iminente.

Filosofie

Scriind, se ridică la suprafață, din oceanul ființei,
epave pierdute: corăbii grecești, pacheboturi,
pagode de Nil, feriboturi, cuirasate.
Eforturi de a-mi afla ritmul lăuntric; muzica
întâielor ploi și ninsori; diminețile, cu brațele
răcoroase. Pe terasă, la o cafea amară,
urmărind spectacolul gratuit; ubicuitatea răsăritului.
Lumea se deștepta, orașul ne inunda cu zgomote
răsturnate. Respiram aerul larg, mă întrebam
câte drumuri poate tăinui pasărea în aer;
cum am putea să strângem nimicul în brațe...
Mă așezam pe un gard, presăram pietricele
într-o joacă naivă; îmi scoteam capul din umeri,
îi dam câțiva pumni, îl puneam la loc.
Alteori se revărsa răcoarea stelelor; se scuturau
ultimele ploi de noiembrie. Ieșisem
să caut sprijin în aer, să regăsesc
argumentul irefutabil că nu exist: nu gândesc,
nu exist... Ce bucurie dementă că nu gdesc.

Hibernare

Fără speranță era iarna aceea peste gunoaie.
Ochii mei speriați de priveliște: tablou supra și pararealist;
pastă întinsă cu șpaclul. Predominant, albul de zinc peste care
tușe ostenite de negru; aservite petelor de culoare.
Puhoiul de ciori cârtitoare; arbori îmbibați de ninsoare.
Râvnind seninătăți, mă cufundam cu simțurile
în deșertul alb. Fericirea urca prin invizibile capilare;
sărbători stranii sunau clopoței. Femei orbitoare
mă așteptau în blănuri moi; deschideam uși, explodau
aburii de alcool ai zilei. În curtea de altădată amintirile
putrezeau demn, mormane de fiare dospeau sub imperiul
ruginei. Zăpada inocula renunțare și somn;
în aer răsunau clinchete depărtate.

Handicap

Pedalam cu elan pe bicicleta mea roșie
lângă lanuri de grâu; un nebun fericit
îmbrățișând natura; mameloanele patriei.
Nu reușeam să înduioșez cuvinte; pe oratorii
impetuoși îi disprețuiam. Exista totuși unul;
pe străzile cartierului îl întâlneam zilnic.
Monologa aiuritor. Îl așteptam să izbucnească;
să mă apuce de gât; fratele meu cuvântător.
Mă miram cum împărțeau curgerea timpului
în felii, numindu-le seri, dimineți, amieze și nopți,
când puhoiul era fără sfârșit.
Cum ploua de câteva zile, mă trezeam ud...
Leneveam cu o carte deschisă, fără să o citesc.
Lăsam ceasul deșteptător să zbârnâie
până ce resortul se destindea. Primeam încordarea
altei zile; aceeași. Așteptam ziua necunoscută
când nu mă voi mai trezi.