2023- Pe treptele Timpului

,,Chiar dacă chipul nostru din afară se învechește, cel dinăuntu se înnoiește.”

         Așa spunea corăbierul Domnului, Sfântul Apostol Pavel, ajuns și el la ani târzii, după atâtea călătorii și încercări pe mări și pe uscaturi. Sufletul ce este ancorat în Hristos cunoaște însă un proces invers, de întinerire și bucurie.

         Suntem purtători a două chipuri: unul exterior al ființei, ce se constituie ca ,,fizicul” nostru și unul interior,  numit și chipul moral. cel cu care trecem în veșnicie. Chipul exterior, dăruit universal de Dumnezeu tuturor oamenilor, este cel de care ne convingem prin simțuri, mai ales ,,prin   vedere”. (Dragostea se naște prin vederea unui ,,chip”  dumnezeiesc al unei ființe de sex opus.) Noi ,,trăim prin vedere” (zice Sf. Ap. Pavel), fiindcă cca. 80% din informații le accesăm astfel.

         Există o preocupare omenească foarte intensă pentru a ne păstra cât mai frumos și mai  pur ambele chipuri. Se știe ce investiții financiare fac unele persoane pentru a-și aranja  un chip fizic cât mai adolescentin, încât a ieșit și o glumă spaniolă: ,,are tatuaje, sâni, nas și gene false, dar răutatea este autentică”.

         Un personaj al lui Oscar Wilde (lordul Henry Wotton) îi spunea lui Dorian Gray: ,,Timpul luptă împotriva frumuseții tale, a crinilor și rozelor din chipul tău.” În lupta cu Timpul, pentru a ne apăra frumusețea, sfârșim

                                      OSCAR WILDE (1854-1900)

prin a fi mereu învinși, iar tinerețea fără bătrânețe  a rămas visul cel frumos al. omenirii. E vis ce rămâne real doar în artă.

         Celălalt chip al nostru, cel moral, interior, se contorsionează adesea din pricina 

goanei după plăceri fizice excesive, avere, puteri asupra semenilor,  călcând poruncile lui Dumnezeu spre o viață curată și cinstită.

         Câteva milioane de români au apucat drumurile străinătății pentru câștiguri materiale, adesea  în dauna celor morale. Prostituția nu aduce numai bani, ci și nefericire, boli venerice tot mai greu vindecabile, cu care sunt nenorocite familia sau cei proximi. Furtul, înșelăciunea, ticăloșiilele, mânjesc chipul nostru interior, cu care trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Dăm adesea frumusețea morală pe lucruri fizice, perisabile, adesea copleșiți de nevoi, dar nu rareori fără a fi necesar.

          Irlandezul Oscar Wilde(1854-1900), el însuși copleșit de dilemele  cu care ne confruntăm în viață, a scris un roman tulburător, în sensul celor spuse mai sus: ,,Portretul lui Dorian Gray”, toate personajele fiind de fapt voci auctortiale, cum însuși recunoaște.

         Eroul principal este un tânăr aristocrat londonez, inocent și de o frumusețe  adonică, un adevărat Făt-Frumos la  suflet și la trup. Chiar așa i se mai spunea lui Dorian Gray. Numele prim aduce o adiere din frumusețea antică dorică, iar Gray,  o sugestie a griulu societății britanice puritane de la finele de secol XIX, care îi repugna atât de mult lui Oscar Wilde.

         Când se deschide romanul, noi și lordul Henry Wotton (Harry), îl aflăm pe Doriam Gray în atelierul pictorului Basil Hallward, căruia îi pozează. Basil Howard, vrăjit de chipul de tânăr zeu, îi face lui Dorian un portret, încremenind în culoare clipa de frumusețe serafică.

         Autoadmirându-se precum altădată Narcis, flatat de superbia chipului său, Dorian rostește la un moment dat  un gând despre care nu-și închipuia că ar putea deveni  vreodată și realitate: tabloul uriaș care îl reda să îmbătrânească în locul lui, iar el să rămână mereu tânăr și frumos, așa cum este acum. (Era și visarea lui Faust de a opri momentul unei fericiri supreme: ,,Oprește-te, clipă, căci ești atâta de frumoasă”.)

         Se va îndrăgosti fulgerător de o tânără actriță (Sybil Vane), care este și ea cutremurată de fruusețea tânărului Dorian. Acesta  își aduce pe cei doi amici amintiți sa o vadă într-un spectacol cu ,,Romeo și Julieta”, dar jocul actriței e subit dezamăgitor,  spre rușinea sa și a amicilor Basile și lord Harry. O părăsește cu brutalitate, în pofida disperării și lacrimilor tinerei fete. Curând, va afla din ziare că Sybil Vane s-a sinucis din disperare.

         Cuprins de remușcări, merge la un moment dat spre tabloul său spre a se autocontempla pe el, cel curat la suflet până de curând. Cu spaimă observă că tabloul ce reda perfecta lui frumusețe, a suferit o schimbare. Nu-i venea să creadă. Buzele și ochii se chirciseră puțin într-un rânjet marcat de cruzime.

         Cutremurat, își dădu seama că tabloul redă de fapt exact starea sufletului său. Nu-i venea să creadă că niște vorbe spuse aiurea putuseră deveni realitate. Nu-i plăcu această schimbare și puse un paravan în fața tanloului, spre a nu mai fi vizibil de servitori.

                  Influențat de părerile hedonisto-epicuriene ale lordului Harry, încearcă să uite totul, dedându-se la o viață cotropită de toate plăcerile. ,, Dorian- i-a zis mefistofelicul lord- nu uita că timpul se luptă împotriva crinilor și rozelor din obrazul tău.” E și parafrazarea a ceea ce auzim azi cu: ,,să-ți trăiești viața, că numai una o ai”.

         (Știm că felul în care ne trăim existența se citește adesea și pe chip. ,,Dumneata, care ai cerul  zugrăvit pe față -zice un cerșetor-- miluiește-mă!” (Cerșetorii sunt adesea foarte buni psihologi. )

         Pe măsură ce se cufunda într-o viață mizerabilă, de sodoma și gomora, fizicul său rămânea de aceeași încântătoare frumusețe.

          Deoarece fermecătorul  tablou pictat cândva de Howard se urâțise, l-a ascuns de privirile servitorilor sub un paravan, iar apoi sub un brocart greu. Privea uneori la starea sufletului său numai în ascuns și cu spaimă. Arăta o cruzime hidoasă.

         ,,De pe pânză, propriul lui suflet  se uita la el și îl judeca. S-a simțit străpuns de un junghi dureros și aruncă bogatul giulgiu peste tablou.”

           Tot felul de zvonuri și vorbe se auzeau prin

 Londra despre viața sa ascunsă, oribilă, dar pe șoptite. Totuși, dacă intra în vreun club, la un dineu sau pe unde treca, chipul său superb de frumos și inocent le aducea aminte privitorilor de propria lor frumusețe și inocență pierdute și toate glasurile amuțeau pe moment în clevetirile lor.

         Într-o zi, pictorul Basil Holward trecu să-l vadă, în drumul său spre Paris. Ar fi vrut să-și mai vadă tabloul, căci nu-l mai contemplase de  când i-l dăruise, însă Dorian se cutremură de spaimă. Pictorul îl întrebă dacă sunt adevărate bârfele îngrozitoare care circulă despre el, despre ființele nenorocite pe care le lăsa în urma lui, despre tinerii pervertiți, drogați, vizitele prin speluncile portului, deghizat...

         Într-un acces de furie, îl duse în pod să vadă ce suflet i-a pictat, în vreme ce Basil îi perora că Dumnezeu toate le iartă, dacă ne îndreptăm. Basil vede tabloul, se cutremură de chipul crud și hidos, ce nu era opera lui, iar Dorian, într-un acces de demență, luă un pumnal și pe la spate, își ucise vechiul prieten.

         Încearcă să uite, cum încercase și cu prima lui iubire, o răutate căutând a o acoperi pe alta, deși vedea că nu reușește. Era terorizat de starea sufletului său. Încearcă chiar să se îndrepte, abținându-se de a ruina cu chipul lui mereu frumos sufletele fetelor și damelor pe care le întâlnește. Crede că așa trebuie să se schimbe și tabloul său, dar, când îl privește, vede doar în ochi o flacără de viclenie și pe buze un rânjet odios.

         E în primejdie să fie ucis de fratele Sybilei Van, prima lui iubire, marinarul reîntors din Australia, dar îl convinge că nu este el Dorian Gray, cel de acum optsprezece ani. Normal, dacă ar fi fost el, trebuia să îmbătrânească, nu? El e tânăr. O fi fost altul din pricina căruia s-a sinucis soră-sa.

         După o bucată bună de vreme, terorizat la culme de gândurile sale, după ce cam uitase de tablou, vru să se mai vadă pe sine încă o dată.

L-au iritat și zisele lordului Harry, care îi adusese aminte vorbele auzite de amândoi, ale unui predicator de stradă, că: ,,Ce folos ar avea cineva de va câștiga lumea toată, dar își va pierde sufletul său? Și ce va putea da omul în schimb pentru sufletul lui?”

         Se urcă în pod și se privi pe sine. Imaginea lui se urâțise atât de rău, încât îl îngrozi. Ce ar fi să termine cu acest tablou hidos? Da, să-l ucidă, cum făcuse cu autorul lui. Luă de pe o măsuță un pumnal (același cu care îl ucise pe pictorul Howard) și sfâșie cu sete  pânza uriașului tablou ce rânjea.

         Servitorii, oamenii de pe stradă și chiar un polițist ce trecea pe acolo, auziră din podul casei un   urlet cumplit, de fiară înjunghiată.

         ,,Când au intrat, servitori, curioși și un polițist, au găsit pe perete un superb portret al stăpânului lor, așa cum îl văzuseră  ultima oară în toată splendoarea tinereții și a frumuseții. Pe podea zăcea un mort în ținută de seară, cu un cuțit înfipt în  inimă. Era bătrân, zbârcit și avea un chip respingător. Numai după ce i-au examinat inelele și-au dat seama că era  stăpânul lor, Dorian Gray.”