Decadenţa ca mod de viaţă

Pentru că clasa politică emanată de întâmplarea din dec. 89 a pus libertatea înaintea ordinei, viaţa economică, politică şi socială din această ţară bătută de soartă a luat-o razna. Pentru a o legitima, aceasta a schimbat Constituţia cu un conţinut ambiguu, în afara realităţilor vieţii sociale, iar în prezent se pune la cale o nouă revizuire a legii fundamentale a ţării. Printre alte aberaţii de schimbări se dă undă verde decadenţei legitime, până acum aceasta întinzându-se ca o pecingine, de la vârf până la bază, de la oameni politici, intelectuali rasaţi, bancheri şi oameni de afaceri, până la clasa de jos, acest flagel cuprinzând întreg pământul. Se pot da exemple chiar din viaţa unor mari oameni ai ultimilor două secole care au influenţat, prin creaţia lor, o întreagă lume. Unul dintre aceştia este scriitorul de orientare nonconformistă, Oscar Wilde, un titan al literaturii universale care, ca urmare a notorietăţii sale în lumea intelectuală londoneză a sfârşitului de secol XIX a fost vizat de prim ministru al Angliei, lordul Salisbury, ca marele om de cultură să fie numit „poet laureat” la curtea reginei Victoria.
Această onoare nu i-a revenit însă ca urmare a unei întâmplări care a zguduit înalta societate londoneză şi nu numai: judecarea şi condamnarea lui Oscar Wilde pentru „acte de indecenţă flagrantă între bărbaţi”, distrugând un mare om de litere şi „spulberând starea de spirit decadentă pe care el o simboliza”, Wilde ascultând de îndatoririle unui decadent, se angajase deja pe calea care urma să-l ducă la distrugere. Ca estet şi om de spirit fusese protejat până atunci de către platoşa succesului, conversaţia sa excepţională fermeca prietenii, după cum piesele sale încântau publicul. Mândria de artist însă, îmbătată de succes, s-a transformat în înfumurare şi poftele îi scăpaseră de sub control, astfel că „se îngrăşă, se fleşcăi şi făcu chiar guşă, iar toate calităţile lui rele începură să i se arate pe chip”. Procesele care au urmat au smuls cortina de care se servea înalta societate, dând posibilitatea tuturor să privească, înfioraţi de groază, licărul livid al viciului; codoşi, prostituate, camere de hotel rezervate pentru întâlniri cu un valet, cu un rândaş sau barcagiu cules de pe plajă. Surprins în flagrant în depravare sexuală, el a stârnit strigăte de mânie ale filistinilor, aruncând publicul britanic în cel mai violent dintre accesele sale periodice de moralitate, iar cum spunea un contemporan de-al său „a fost cel mai penibil lucru pe care l-am cunoscut în lumea literară. Odată cu ea s-a risipit în Anglia, dacă nu şi pe continent, boarea galbenă a decadenţei fin de siecle”.
Este demn de remarcat faptul că problema decadenţei a fost abordată riguros cu doi ani înainte (1893) de către scriitorul Max Nordau în „Degenerarea”, lucrare de 600 de pagini pline de o furie morbidă în care se urmăreşte „decadenţa ce s-ar ascunde în realismul lui Zola, în simbolismul lui Mallarme, în misticismul lui Maeterlink, în muzica lui Wagner, în dramele lui Ibsen, în picturile lui Monet, în filozofia lui Nietzsche, în romanele lui Tolstoi, în anarhism şi în socialism, în veşmintele femeilor, în nebunie şi sinucidere, în bolile mintale şi în patima stupefiantelor, în dans şi în desfrâu sexual, menite toate la un loc să dea naştere unei societăţi fără stăpânire de sine, fără disciplină sau ruşine şi care se îndreaptă spre pieirea ei sigură, fiindcă este prea epuizată şi moleşită pentru a mai putea duce la îndeplinire sarcini importante”. Iată, de fapt, un tablou al societăţii româneşti la început de secol XXI! Dacă după decadentul Oscar Wilde a rămas ceva bun pentru cultura universală, după decadenţii noştri va domni haosul ilustrat în tabloul de mai sus.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5