Constanţa Marcu: Scrisorile mamei

Cine va găsi, peste secoli, aceste scrisori? Le va afla, oare, cineva? Le va citi împins de curiozitate? Şi aflându-le, aruncându-şi ochii peste aceste rânduri, răstignind în pagina albă roiurile de gânduri, ce va descoperi? Va prinde contur, se va iţi dintre aceste îngrijite şire siluieta unei femei care s-a stins de tristeţe, cum au hotărât cronicarii? O umbră care a vrut să depună mărturie, să lase un semn, să se ştie că a fost. O trecătoare, şi ea, prin această viaţă, chiar de os domnesc fiind...

- Oare în ce colţ de lume va fi vândută viaţa mea?

Cetatea Mangopului, 1471.

Fetiţa mea dragă,

Nu măruntă îmi este grija pentru întrebările pe care ţi le pui despre ce va fi cu viaţa ta... Lasă-mă să-ţi destăinui câteva din gândurile mele despre femeile care au jucat, întotdeauna, un rol însemnat la curtea Comnenilor.

Istoria Trapezundei este plină de aventuri de dragoste şi de moarte şi sub acel cer voluptos al orientului intrigile sângeroase înfloreau ca într-un loc predestinat.

După căderea Constantinopolului, familia noastră, a Comnenilor se afla într-o situaţie foarte grea. Între ameninţarea mongololor ori a otomanilor, firea veselă şi plăcută a tinerelor prinţese, strălucirea virtuţilor dobândită prin educaţie şi, de ce nu, rafinamentul şi cochetăria rămân o speranţă, deloc de neglijat.

Şi chiar micile frustrări în faţa unei căsătorii politice sunt amănunte cu totul secundare, absolut neglijabile.

Am să-ţi dezvălui, nu fără uşoară strângere de inimă, că nu vei avea parte de un astfel de răsfăţ, precum marile împărătese bizantine.

Dar draga mea, să mă întorc la gândurile care mă frământă pentru tine.

Despre căsătoria ta. Să cauţi în ea o prietenie. Prietenie, nu judecată. Să crezi că ea este întâmplarea a două maluri. Niciodată împreună, mergând alăturea, ascunzând în meandrele lor caractere diferite.

O şansă ar fi ca ele să fie complementare, dar obligatoriu să aibe transperenţa apei. Fiecare are drumul lui, morala lui, condiţionate de încredere. Fără încredere unul din maluri se surpă, se transformă într-un gol, pământul cade.

Căsnicia, draga mea, este o grea şi sfântă, în acelaşi timp, dorinţă de a construi în celălalt un pod, un sprijin, care, dacă se prăbuşeşte, înseamnă că zidăria e putredă ori liantul e slab. Imaginează-ţi un zid în care, rând pe rând, aşezate, cărămizile iau forma unui destin. Să nu fie de calitate materialul acela, modelat, frământat, mărunţit, ce nu sunt altceva decât amănuntele, uneori ridicol de obositoare ale vieţii şi care leagă, precum mortarul, zidăria!

Încercările vor fi multe şi grele. Sunt momente în care nevinovată, croindu-ţi destinul, ca măsură a ta, eşti strivită, umilită, până ce simţi în gură gustul pământului, a uscăciunii, a nimicului.

Acolo, atunci, să nu renunţi! În mizerabilu-i scenariu, viaţa îţi va dărui cărări. Şi ele se vor întretăia. De cele mai multe ori iau forma crucii.

Să nu plângi că ţi-e greu să o duci. Şi nici nu ne dăm seama că încâlceala acestor cărări se decantează în seninul suprem, unic, îndumnezeit, al Crucii.

Să nu plângi că ţi-e greu să o duci. Zilnic, în fiecare ceas, vei avea pornirea lăuntrucă, leneşă, gândind: „asta mi-e Crucea, ce să fac?” Greşeşti judecând aşa, fata mea dragă. Nu este păcat mai mare decât să renegi. Să vrei alta. Mai uşoară, mai domoală. Nu uita, perfecţiunea este a lui Dumnezeu. Răbdarea şi înţelepciunea a oamenilor.

Nu ne judeca. Şi tu la rândul tău vei fi judecată. Sunt dureri şi iluzii mărunte, de fapt, dacă te gândeşti că iubirea este ca o rază de lumină; vine, te cuprinde, te încinge, trece pe deasupra ta în nemărginita-i necruţare. 

Caută iubirea cealaltă, Maria, neosândită de trecerea cea repede, Iubirea albă şi tainică.

Mama

Dragă Mamă

Mă întrebi ce-am dobândit în lunile acestea, de când m-am dezrădăcinat de lângă voi. Bine ai socotit, mamă, că prăbuşirea unei case începe o dată cu slăbirea încheieturilor. Înţeleg binele pe care ai vrut să-l faci, lăsându-mă în depărtare, aici, unde Vodă Ştefan pricepe mai bine ca mine măruntaiele lumii; dar vorba lui aspră lasă să i se întrevadă semeţia. Şi nu putem minţi istoria!

Îl cred, şi-n adâncul firii mele şi eu doresc, cât mai iute, un moştenitor.

Aidoma mării, care vremelnic se odihneşte în deplină pace, ca mai apoi să crească, înălţându-şi valurile, biciuită când de vântul boreas, când de aparctias ori de atâta suflare trezitoare de valuri (privelişte văzută de mine, la noi acasă, la Mangop), firea Măriei Sale, chiar dacă simte nevoia de căldură, dacă se lasă mânată de sentimente omeneşti ar aluneca spre comun. Ca şi omul ce-şi grijeşte de mărunta lui existenţă. Ori, dânsul, este puterea însăşi, este peste gândirea omului mărunt.

Mă întrebi ce-am dobândit, deja? Mă-ncearcă gândul că aş putea fi o cărare din livda noastră de meri, unde el să-şi găsească puţină tihnă şi alinare trupească. Pricep însă că, aşa cum mireasma florilor albe se duce cu vântul, nici eu nu pot să fiu un gând continuu în viaţa lui.

Şi oare este important să vrei totul şi, de fapt, să nu ai nimic? Nu este mai fericit gândul că poţi să-ţi faci, din puţinul ce ţi se dă, o izbândă numai a ta?   

Maria

(Fragment)