Rotary premiază excelența

Gala „Omul Anului Rotary 2025” organizată luni, 23 februarie 2026, în incinta Hotelului Bistrița a reunit membrii celor trei cluburi Rotary care activează în județul Bistrița-Năsăud. În acest an, figura centrală a evenimentului a fost maestrul Marcel Lupșe, căruia rotarienii bistrițeni i-au recunoscut vocația profesională care s-a împletit firesc cu dorința de a construi binele comun.

Marcel Lupșe este un artist care nu aleargă după timp, ci îl așteaptă să se așeze. La șaptezeci de ani, maestrul pare să fi ajuns în acel spațiu rar în care graba dispare, iar gestul devine respirație. Privind retrospectiv, opera sa nu este doar o succesiune de imagini, ci o mărturie despre răbdare, acea răbdare ardelenească în care fiecare tușă pare gândită ca o spovedanie tăcută.

În lucrările sale, vegetația, culoarea, umbra și lumina se adună într-o tăcere densă, ca într-o biserică veche, unde pașii se aud mai mult în suflet decât pe podea. Artistul nu caută efectul spectaculos, ci dimpotrivă, se retrage într-o austeritate asumată. Această reținere devine forța lui, căci fiecare compoziție pare o meditație despre fragilitatea existenței și despre felul în care sacrul poate fi descoperit în lucruri simple.

Ajuns la vârsta bilanțurilor, Marcel Lupșe nu pare să privească înapoi cu nostalgie, ci cu o liniște matură. Tablourile sale nu vorbesc despre triumf, ci despre continuitate. Există în ele o lumină blândă, uneori filtrată prin tonuri grave, alteori deschisă ca o dimineață însorită de vară. Această lumină nu vine din exterior, ci dintr-o interiorizare profundă, ca și cum pictura ar fi o formă de rugăciune fără cuvinte.

Într-o epocă dominată de zgomot vizual și de experiment febril, el a rămas fidel unei sensibilități clasice, dar nu rigide. Fiecare lucrare pare o încercare de a salva ceva din efemer: o stare, o amintire, o tăcere. Poate că adevărata modernitate a lui Marcel Lupșe stă tocmai în această refuzare a excesului, în alegerea unei profunzimi calme.

La șaptezeci de ani, activitatea maestrului nu pare încheiată, ci mai degrabă concentrată, iar privirea lui artistică, decantată, dă culorilor o încărcare de sens. Astfel, „Plantele de leac” nu vindecă doar trupul, ci caută să aline o oboseală mai profundă, aceea a lumii grăbite. În tablourile sale, ierburile par suspendate între lumină și umbră, ca și cum ar purta în ele o rugăciune nerostită.

Există o modestie a acestor imagini care impresionează. Nu vezi exuberanță vegetală, nici grădini luxuriante. În schimb, descoperi fragilitatea unor tulpini subțiri, delicatețea florilor abia deschise, ca și cum pictorul ar încerca să prindă clipa în care viața se apropie de dispariție și, tocmai de aceea, devine mai prețioasă. Plantele apar ca niște portrete având fiecare o identitate, o tăcere proprie.

În mijlocul formelor stridente care ne înconjoară, aceste ierbare pictate propun o altă formă de atenție – una contemplativă. Te apropii de ele ca de niște relicve fragile, iar liniștea pe care o sugerează devine o formă de vindecare. Poate că adevăratul leac nu este planta în sine, ci privirea care învață să se oprească asupra ei.

În aceste lucrări, natura nu este idealizată, ci interiorizată. Frunzele au uneori umbre grele, tulpinile par ușor încovoiate, ca și cum ar purta povara timpului. Și totuși, în această austeritate răsare o lumină calmă, o promisiune de echilibru. Marcel Lupșe nu pictează plantele pentru frumusețea lor decorativă, ci pentru forța lor simbolică, ele devenind metafore ale rezistenței tăcute, ale vindecării lente.

Tablourile „Plantele de leac” pot fi citite și ca o autobiografie discretă în care artistul pare să se regăsească în aceste forme fragile, dar persistente. Așa cum o plantă crește încet, fără să facă zgomot, și pictura maestrului se construiește prin acumulări subtile, prin gesturi reduse la esență. Fiecare lucrare devine o pagină dintr-un ierbar imaginar, unde timpul este presat între straturi de culoare. La final, rămâne sentimentul că aceste plante nu sunt doar obiecte pictate, ci pretexte pentru o meditație despre viață și trecere. Ele nu oferă răspunsuri rapide, ci invită la liniște, iar aceasta pare să fie cel mai mare dar al lor. Într-o lume neliniștită, ele ne amintesc că vindecarea începe cu privirea atentă, cu răbdarea de a rămâne câteva clipe în fața unei frunze care, fără să spună nimic, ne vorbește despre permanență.

Premierea maestrului Marcel Lupșe marchează nu doar trecerea anilor, ci și o victorie a consecvenței. El rămâne martor al unei spiritualități discrete care nu se impune, ci se oferă, pentru că opera sa nu pare o concluzie, ci o fereastră deschisă spre un timp mai adânc, unde culoarea și tăcerea se întâlnesc pentru a spune poveste omului care pictează nu pentru a cuceri lumea, ci pentru a o înțelege. Felicitări, maestre!