David Dorian-Cartea de peste o sută de ani

Autor a peste cincisprezece cărți de poezie, David Dorian înalță o Sagrada Catedrală operei proprii, la care adaugă cu ritmicitate și persuasiune turnuri noi, cu vitralii fascinante, pentru cei care îl citim. Fascinația se comunică prin bogăția de nuanțe ale luminii filtrate, în instantanee deplasări spre ochiul impresionabil, poziționat într-un spațiu al sacralității, promisiune deloc revolută a paradisiacului. Inspirat construit, edificiul Suflet de unică folosință (Editura Galaxia Gutenberg, 2026) reunește in nuce bună parte din „tehnologia” anterioarelor volume și ne introduce în „pronaos” printr-un citadin „Pasaj” autumnal, târziu, când: „...-n golul sufletului,/ noaptea căzu ca o tencuială”. Procedeele vizuale încheagă un miniparcurs descriptiv cu „scene” gravitând în jurul unor nuclee cvasiepice, animate de degetele ei pe clapele pianului, care, apoi, sting „...nevăzute, luminișul cărnii”. Nu știm dacă tonul poetului este grav sau doar parodic, sancționând ironic o scenă nostalgică, veche, sentimentală, des frecventată de anumiți poeți — un ton care imită o pleiadă de plângăcioși, ca în cântecul Sylvia’s Mother de Dr. Hook and the Medicine Show.

Vigoarea „Singurătății” se rostește unic, în finețea imaginației poetice din poezia „Romanță”, coerentă, puternic nuanțată, construită cu instrumentarul unui veritabil bijutier poeticesc: „îl fascinau micuțele japoneze; își imagina/ cum ar suspina când s-ar dărui... / O căuta numai pe ea, luându-și-o ca reper / prin lumea de furnicar.” De la entuziasmul înfiripat de vizual: „...aproape imaterială, dobândise o strălucire / sfioasă; umedă și carnală...”, finalul este pesimist, constatativ, sub semnul iluziei deșirante: „Era dintre cele atât de puține femei / care i s-au dăruit din iubire; poate din milă.”

David Dorian are o mobilitate rară în alegerea scenariului expresiv, cu rapel la mixarea sensibilei subiectivități cu amintiri din toposul Nosei — vremea copilăriei, a tinereții sau chiar a maturității —, valorizate în armonici nostalgice, cu inervări pendulând între jocul bucuriei și cel al tristeții din „Valea Plângerii” existențiale, de cândva, niciodată în rimă cu idealul personal despre vreme și vremuri. Nimic ostentativ, revendicativ; tonul este suav, rostit „prin gura unui îngeraș” cu memorie proaspătă pentru „felul acesta de exaltări ce-l făceau vulnerabil”: „...impregnat de nostalgii regizate, / intra în dugheana minusculă, / cu miros de coloniale, tutun, / ziare Scânteia și mărunțișuri. / Privirile îi alunecau / sfioase pe pachetul de țigări, / pe masivitatea bătrânicioasă a pipelor...”. Știința construcției ample este vizibilă în poemul cu un deosebit farmec al colocvialității, „Dialog într-o iarnă veche”, în care transpar grijile bătrâneții: „Mă îngrijorează faptul / că voi deveni cu timpul un chip... / Să-mi interzic îmbrățișarea voastră / ... / Voi dispărea cu toate smintelile mele.”

Scenariul epistolar ocupă în economia volumului un loc privilegiat; statul „de taină” ne etalează întrebarea: „Cum va arăta poezia peste o sută de ani? / ... / Fără să știu să răspund, scriu la cartea / Despre cum va arăta poezia peste suta de ani. / Așa că astăzi sunt ostenit.” De excelentă condiție este redarea ecourilor nostalgico-sentimentale din lumea spiritului cehovian, a personajelor atât de sensibile, a lumii lor de imaginație și fum.

Întreg volumul se sprijină pe puterea a ceea ce spunea marele florentin — „iubirea care mișcă soarele și alte stele” —, ca factor dinamizator al vieții terestre, prelungită până dincolo, urmărind-o pe Beatrice Portinari, căreia Dante i-a dăruit (o singură dată și pentru totdeauna) sufletul său, în marea iubire pe care nu a cunoscut-o și a trăit-o peregrinând în deșertul platonic. Tot astfel și autorul Sufletului de unică folosință, care o invocă (ironic?) pe misterioasa Firoana: „Mă dumiresc (cu greu) că lumea mă crede / sonat scriindu-i Firoanei sonete.” Consacrarea aproape religioasă Firoanei ne îngrijorează, gândindu-ne la viața după folosirea sufletului, când se pierde sensibilitatea și se ajunge la cinetica dezinvoltă, devastatoare, însă împuținată în sens.

La o întâlnire cu poeți tineri, Lucian Blaga le-ar fi reproșat acestora că ei trebuie să scrie poezii de dragoste, nu scriitorii bătrâni; dar poate că „dragostea nu moare”, cum spune Maitreyi Devi, prietena lui Mircea Eliade, și nici nu îmbătrânește vreodată. Autorul Sufletului... răstoarnă paradigma blagiană cu o privire mai tolerantă, mai proaspătă.

În finalul acestui modest comentariu la remarcabilul volum, revenim la întrebarea poetului: Cum va fi poezia peste o sută de ani? Și răspundem: va fi Sufletul de unică folosință a unuia dintre cei mai importanți poeți ai generației sale, după cum sugerează criticul și istoricul literar, universitarul Mihai Zamfir: „David Dorian poate privi drept în ochi pe oricare alt scriitor român”.

Victor Știr