DOMNICA BURDEŢ - O VICTIMĂ A COMUNISMULUI

Era elevă de liceu la Şcoala Normală din Năsăud , când la numai 16 ani avea să treacă printr-un exerciţiu de suferinţă care o va marca tot restul vieţii. Evenimentul s-a petrecut în anul 1949, în momentul arestării tatălui său, Ioan Burdeţ din Rebrişoara, împreună cu Leonida Bodiu din Poiana Ilvei şi Dumitru Toader din Rebra, membrii fondatori ai organizaţiei anticomuniste ,, Garda Albă’’ din Ţinutul Năsăudului.

Potrivit documentelor Securităţii, această organizaţie a funcţionat între anii 1948-1949 şi cuprindea un număr însemnat de membri din localităţile : Rebrişoara, Rebra, Parva şi Luşca , avându-l în frunte pe căpitanul Leonida Bodiu, fost ofiţer de cavalerie regală., participant activ la înfiinţarea diviziei ,,Tudor Vladimirescu’’, luptător pentru cauza naţiunii şi libertăţii, om trecut prin multe încercări ale vieţii.

Convins că noul regim instaurat va aduce mult rău societăţii româneşti, Leonida Bodiu se retrage pe meleagurile năsăudene unde reuşeşte să întemeieze această organizaţie care avea drept scop, apărarea familiei, a credinţei şi insufla speranţa că vor veni americanii ca să scape România de ocupaţia sovietică şi să restaureze monarhia. Singura acţiune mai importantă care a rămas consemnată în documentele vremii a fost împărţirea unui manifest prin care ţăranii erau îndemnaţi să lupte împotriva comuniştilor.

Urmăriţi la tot pasul de Securitate şi trădaţi de persoane cu interese meschine, conducătorii acestei organizaţii au fost prinşi pe rând şi duşi în beciurile Securităţii din Bistriţa. Mai întâi a fost arestat Leonida Bodiu printr-un,, act prietenesc’’săvârşit de un om apropiat sufletului său, după care au urmat ceilalţi doi, Ion Burdeţ şi Dumitru Toader.

În oglinda Securităţii a intrat apoi Domnica, fiica lui Ion Burdeţ ,acuzată că ar fi purtat în taină corespondenţa între şefii Gărzii Albe, iar ,, în cutia de suveniruri ţinea câteva epistole de amor’’ din partea căpitanului. Era o fată bine facută la vârsta ei ,cu pielea albă şi părul negru cârlionţat’’al cărei chip fura privirea oricui. Profesorii o apreciau pentru silinţa şi comportamentul său. Avea un scris rapid şi caligrafic de invidiat, fapt pentru care, mulţi dintre colegii ei se foloseau de notiţele sale. Mergea zilnic pe jos de la Rebrişoara la Năsăud, fără să simtă povara acestui efort.Voia cu tot dinadinsul să devină învăţătoare.

În dimineaţa zilei de 12 februarie 1949, un domn a intrat în clasă, cerând permisiunea profesorului s-o învoiască pe Domnica pentru o jumătate de oră. Avea teză la matematică, fapt pentru care omul de la catedră s-a opus, spunându-i să o lase să-şi termine lucrarea. Individul a insistat, pe motiv că trebuie să dea o declaraţie, după care se va întoarce. Pe coridor o aşteptau încă doi inşi care aveau aceeaşi misiune. Au dus-o la Bistriţa, în demisolul Liceului Sanitar , acolo unde se aflau şi ceilalţi trei arestaţi. Pe Ion Burdeţ l-au adus să-şi vadă fata legată butuc şi bătută în tălpi şi în coaste.Nu-i venea să creadă că acest lucru poate fi adevărat. Domnica era sufletul lui şi pentru ea şi-ar fi dat şi viaţa. Atât de mare i-a fost supărarea încât, într-o singură noapte , a albit de-a binelea. Tortura celor arestaţi se desfăşura zilnic în cele mai groaznice chinuri, fiind obligaţi să recunoască ceea ce le spuneau securiştii. Supliciul a durat până în 24 iunie 1949, de Sânzâiene, când Leonida Bodiu, Ion Burdeţ şi Dumitru Toader au fost duşi pe Dealul Crucii , la hotarul dintre Nepos , Rebra şi Rebrişoara, unde au fost împuşcaţi de către oamenii securităţii.

Domnica a rămas în continuare în beciurile Securităţii din Bistriţa, după care este mutată la Cluj şi stă în închisoare până pe 12 februarie 1950, când este eliberată. În perioada detenţiei, Domnica este cunoscută de către profesorul Teohar Mihadaş, şi el condamnat pe atunci la închisoare, care o va descrie în cartea sa intitulată ,, Pe Muntele Ebal’’ : ,,Au bătut-o cu spor, aşa cum scrie la carte. Pongratz a izbit-o din cizme în pântece, peste fluierele picioarelor şi între picioare....Henţa a bătut-o peste tălpi cu parul cu atâta sârg, încât au trecut-o pe biata elevă toate slăbiciunile cele omeneşti şi cele femeieşti...’’A supravieţuit însă acestei terori, prin rezistenţa sa fizică şi credinţă nestrămutată în Dumnezeu.

Întoarsă acasă este hotărâtă să-şi continue studiile pentru a deveni învăţătoare. Directorul Şcolii Normale din Năsăud este de acord s-o primească, dar oamenii de ordine din localitate o anunţă că nu are voie să părăsească domiciliul timp de 3 ani. Visul ei se destramă odată cu această veste care îi mistuie sufletul.. Valurile vieţii au prins-o şi pe ea în zbuciumul lor , dar se împacă cu gândul că acesta este destinul său. În anul 1951 se căsătoreşte cu Dumitru Purcelean , alături de care vor creşte în bună –credinţă pe cei trei copii ai lor : Elisabeta, Olguţa şi Vasile.

S-a stins din viaţă la 29 august 1994 , în vârstă de 62 de ani, ca una dintre multele femei ce au cunoscut pe nedrept suferinţa regimului comunist.