Cioburi de amintiri triste, cu turnători şi securişti

În primăvara anului 1949, eram elev în anul al II-lea (clasa a X-a) la Liceul Pedagogic din Năsăud, condus, în vremea aceea, cu dragoste părintească, de marele om de şcoală, Octavian Ruleanu. Cei mai mulţi elevi eram interni; cum bursele erau puţine, fiecare dintre noi trebuia să aducă la cantina şcolii nişte cantităţi de alimente.
Colegă de clasă o aveam şi pe Domnica Burdeţ din Rebrişoara, o adolescentă armonios dezvoltată fizic, frumoasă şi cam retrasă. Avea oare motivele ei să se manifeste astfel, o nelinişteau ceva gânduri?
Într-o zi, la ora de matematică, condusă cu calm de vrednicul profesor Vasile Băţan, pătrund în clasă doi indivizi enigmatici după înfăţişare şi atitudine. Erau îmbrăcaţi în haine închise la culoare, purtau ochelari fumurii şi pălărie neagră. După ce se întreţin câteva minute, în şoaptă, cu profesorul clasei, cel mai bine legat se întoarce spre clasă şi, cu o voce puţin stridentă, ni se adresează:
- „Cine este eleva Burdeţ Domnica, să se ridice în picioare!” Din banca a treia, colega noastră se scoală moale, speriată, galbenă la faţă. Probabil, bănuia ce o aşteaptă.
- „Îţi aduni toate lucrurile pe care le ai şi mergi cu noi!”
Domnica s-a conformat, şi-a luat hainele, cărţile şi rechizitele şcolare şi, cu capul în pământ, fără să se uite înapoi, fără să rostească un cuvânt, ne-a părăsit. Nedumeriţi, ne puneau tot felul de întrebări, dar răspunsuri nu găseam.
Abia mai târziu, peste ani, am înţeles că pe Valea Gerselor din Rebrişoara, a Rebrei şi a Someşului fiinţa o organizaţie anticomunistă, condusă de căpitanul Leonida Bodiu, originar din Poiana Ilvei. Se mai numea „Garda Albă” şi urmărea să ridice satele de pe văile amintite împotriva bolşevizării ţării.
Burdeţ Ion, din Rebrişoara, tata Domnicăi, îi oferea adăpost de noapte căpitanului, iar Domnica îl mângâia şi îl ajuta astfel, să uite de riscurile pe care şi le asumase. Nici nu şi-au dat seama când turnătorii i-au dat pe mâna securităţii. În câteva nopţi de groază, au fost ridicaţi de acasă, de lângă soţii şi copii, ţărani şi preoţi şi profesori din Rebrişoara, Rebra, Năsăud şi Luşca, duşi între zidurile umede ale beciurilor securităţii, anchetaţi cu mijloacele cele mai dure, condamnaţi la ani grei de închisoare şi confiscarea averii.
Capii mişcării, Leonida Bodiu, Ion Burdeţ şi Dumitru Toader din Rebra, au fost duşi, sub escortă, pe Dealul Crucii din Nepos, obligaţi să-şi sape groapa şi, apoi, împuşcaţi. Era în 24 iunie 1949, sărbătoarea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul – Sânzienele, când s-a petrecut această crimă abominabilă.
Călăii securităţii au curmat, cu sânge rece şi inimă de fiară, vieţile celor trei oameni numai pentru că au gândit la mai binele ţării; au spulberat visul unei adolescente de a deveni învăţătoare; le-a tăiat dreptul la libertate multor sute de oameni nevinovaţi.
Zece ani mai târziu, la începutul anului 1959, eram concentrat pentru două luni, februarie şi martie, împreună cu alţi 29 ofiţeri de rezervă, la Unitatea Militară de tancuri şi autotunuri grele din Oradea. În cele şaizeci de zile, cât am fost împreună, am reuşit să ne cunoaştem, chiar să ne împrietenim. Ne bucuram copilăreşte pentru fiecare zi bifată din calendarul convocării şi, cu gândul mereu la cei dragi de acasă, programul nu ni se părea prea greu.
În pauzele de instrucţie, la popota ofiţerilor sau la dormitor se încingeau discuţii pe teme politice, dar şi de cultură, se spuneau glume, se citeau fapte senzaţionale din ziare şi reviste. Unii vorbeau cu năduf despre slaba pregătire a ofiţerilor activi şi a armatei române, în general. Alţii erau indignaţi de faptul că presa noastră este încărcată doldora de minciuni, excepţie făcând sportul popular care mai dădea ceva rezultate exacte. Un tehnician din Arad se referea la starea de spirit a muncitorilor din fabrică, susţinând că, dacă fostul patron s-ar întoarce, l-ar purta pe braţe.
A sosit şi ora „bilanţului”. Am fost anunţaţi că se va ţine la Casa Ofiţerilor din oraş. Ajunşi aici, am observat cu surprindere că sala era plină de cadre active, nouă, rezerviştilor, reţinându-ni-se treizeci de scaune în faţă. După doar câteva clipe de aşteptare, s-a format un prezidiu numai din grade şu funcţii înalte. Unul dintre cei galonaţi a spart tăcerea:
- „În perioada celor două luni de concentrare a ofiţerilor de rezervă, s-au petrecut fapte de natură să pună în pericol securitatea statului. O parte dintre ei au pus la cale acţiunea de-a dreptul duşmănoase, îndreptate împotriva poporului român…”. Şi, printre „acţiunile duşmănoase” erau amintite toate discuţiile, aprecierile şi glumele rezerviştilor din momentele de relaxare. În încheiere, s-a dispus reţinerea, pentru anchetă şi pentru completarea dosarului penal, a unui număr de şase ofiţeri de rezervă. Ceilalţi, ne-am întors îngrijoraţi şi mult afectaţi la casele noastre.
După o săptămână de la cele întâmplate, am fost chemaţi, prin ordin, la Unitatea Militară din Oradea pentru a fi prezenţi la judecarea celor şase „duşmani ai poporului”. Acum, am descoperit, cu uimire, că între noi s-a aflat, în toată perioada de concentrare, un om al securităţii statului, care ne-a urmărit pas cu pas, de dimineaţă până noaptea târziu, a notat tot ce a văzut şi a auzit şi, apoi, „a tunat” acolo, unde numai el ştia. Din cauza unui astfel de individ, cei implicaţi în proces au primit între 16 şi 23 ani de închisoare. „Bilanţul” s-a transformat în lanţ, în cătuşe puse pe mâinile curate ale unor tineri aflaţi la începutul carierei, la începutul vieţii de familie.
Dacă la treizeci de oameni a fost nevoie de „un agent de veghe”, oare la scara întregii ţări cât de dezvoltat a fost fenomenul de pândă la fereastra conştiinţei românilor? Iar acest monstru, ca şi ceilalţi de ţeapa lui din Rebrişoara, Rebra sau Năsăud, n-ar merita să-şi aibă domiciliul, până la sfârşitul vieţii, între zidurile închisorii? Dacă mai trăiesc, să-i ajungă blestemele victimelor, iar dacă sunt morţi, să nu-i rabde pământul!
Chipul turnătorilor şi al securiştilor?
Nişte nemernici, nişte lichele, nişte animale de pradă, aflate la pândă în aşteptarea momentului când să atace şi să-şi satisfacă setea de sânge şi de mărire.
Ce minunat ar fi, ca cel puţin azi, în condiţiile tinerei noastre democraţii, să nu ne mai intersectăm cu asemenea de dureroasă amintire. Să nu ne mai încalce nimeni libertatea de a gândi, a vorbi şi de a acţiona aşa cum ne spune conştiinţa.