TWH ÎNTRE POEZIE ŞI PROZĂ

Multă lume îl cunoaşte pe Titus Wachsmann – Hogiu, din Bârgău, Bistriţa, Cluj, Germania, California sau de cine ştie de mai unde ? Şi totuşi, deşi mulţi îi cunosc şi bogata lui activitate, ca profesor la Liceul „Radu Petrescu” şi director la Căminul Cultural din Prundu Bârgăului, inspector şcolar, director al Casei Corpului Didactic – Bistriţa, sau ca principal militant cultural, fondator şi preşedinte al Fundaţiei Culturale „Valea Bârgăului”, dar foarte puţini ştiu că a scris, până mai ieri, 11 cărţi, ultima fiind prima, dar şi vechea, sa carte de poezie, ocrotită până acum în sertar.

Născut la 6 noiembrie 1943 în comuna Bistriţa Bârgăului, jud. Bistriţa – Năsăud, Titus Wachsmann-Hogiu, a studiat la Şcoala Pedagogica de Învăţători din Cluj, după care a urmat cursurile Facultăţilor de Filosofie şi Filologie (română - germană) la Universitatea ,,Babeş - Bolyai" din Cluj, activând, după cum sa menţionat anterior, în învăţământ şi cultură.

A publicat numeroase articole didactice, dar şi următoarele cărţi: Ghid prin Ţara Bârgăului, 2003; Prorocul Găbriş din Bârgău, 2003; Morala ruşinii - dezbateri etice pe înţelesul tuturor, 2004; Nodul din gât, roman autobiografic, 2005, (605 pagini); Câteva îţelesuri şi interpretări ale omului şi sensului vieţii, 2006; Jurnalu di pe front al lui Leon Tănase, 2006; Bârgăuani de top, 2009 (508 pagini); Cartea cu poze a neamului meu; o istorie de 700 de ani, 2009; Între atunci şi acum - Confesiunile unui trecător prin politica locală, 2010; Sabia lui Johann W. - istoria a 7 generaţii -, Bistriţa, 2011şi volumul de poezie Încercări literare timpurii – şi câteva mai târzii, Bistriţa, 2011.

Titus Wachsmann – Hogiu a încercat condeiul literar încă din anii când învăţa la Şcoala Pedagogica din Cluj, unde a prins gustul literaturii, începând să acopere primele foi albe, furat de magia versului, dar şi de profunzimea prozei.

“Cea mai prolifică perioadă - după cum afirmă autorul versurilor - a fost între anii 1961-1968 (având 17-25 ani), în anii de liceu şi perioada în care am satisfăcut serviciul militar, după care, furat de alte preocupări, am recidivat rar. Tot mai rar. În special cu epigrame scrise cu prilejul revelioanelor spre hazul colegilor. Am ştiut ca acele caiete, cu ,,operele" – încercările - mele literare stau bine între multe altele ce conţineau notiţe, idei, gânduri preluate din literatura rusă, germană, franceză, italiana şi română pe care o citeam.”

Poeziile sale au fost scrise în perioada când era elev al Şcolii Pedagogice din Cluj (1957-1963), apoi ca militar în termen la Moldoviţa - Timiş (oct. 1963 - martie 1965), dar şi după aceea, cu intermitenţe, până în prezent, abordând şi alte forme lirice dar acordând mai multă atenţie prozei.

Răsfoindu-şi caietele prăfuite de vreme şi recitindu-şi versurile vechi, care i-au plăcut, a mai adăugat şi altele, în timp, păstrându-le, alături, mai departe, ascunse într-un scrin şi necitite de alţii, care au ajuns acum, la fel ca vinurile vechi, să aibă aroma tentaţiei de a fi gustate, nu doar de autor, care le oferă cu destulă modestie şi altor doritori. Modestia lui Titus constă în aceea că îi este indiferentă critica, el nu şi-a modificat versurile cărora doar le-a dat “o formă publică”, iar valoarea lor o autoapreciază ca pe un “val de îmbucurare prin întoarcerea în timp... Doar atat!”

Vă asigur că este o poezie bună, cu multe sensuri şi metamorfoze, demne de reţinut, fapt pentru care vă oferim câteva poeme.

Clipa

Bate ceasul: tica-tic

rar şi impasibil.

În mişcarea-i de nimic

mersu-i invizibil.

A bătut o dată: tic,

şi-atrecut o clipă...

E-o manie sau un tic:

veşnică risipă!?

Şi mai bate-odată: tac,

clipa nu se-ntoarce.

Clipe multe fac un veac:

Ceasu-ncet le stoarce.

Clipe vin şi clipe trec;

unde-şi au izvorul?

Clipele în mers se-ntrec

îngânându-şi zborul.

Clipa bate, şi s-a dus

undeva şi moare....

În tăcutul ei apus

unde merge oare?

(Josenii B., septembrie 1963)

Caniculă

Căldura-mplineşte tăcerea,

Ea însăşi tăcere fiind.

Înăbuşă, arde părerea,

Se-amestecă-n sân cu durerea

Cu zâmbetu-n raze mijind.

Se-ncruntă în frunze stejarul;

Îşi plânge vreo plantă în gând

Durerea i focu' şi-amarul,

Se-ascunde tăcută, de jarul

Ce razele-aruncă trecând.

Şi firea întreagă suspină

În somnu-i adânc, de mormant;

O floare-n tăcere deplină

La orice-adiere se-nchină,

Cu mijlocul frânt, la pământ.-

(Josenii B., iulie 1963)

Porurnbei...

Porumbei pe-ntinsul Ţării

Se avantă...se desprind...

Neştiuţi, în vastul zării,

Universul îl cuprind.

În tăcerea albă, plată,

Se rotesc şi se dezleg;

Jocul tainic, dintr-odată,

Numai eu îl înţeleg.

Porumbei.. .cu înţelesuri...

Îi aştept, îi rânduiesc;

În tăcerea lor cu sensuri

Multe ştiu, dar.. .tăinuiesc.

Gândul meu, uşor îi leagă

Dintr-un joc străin, rebel,

Cine vede să-nţeleagă

Ce ascunde-un porumbel.

Taina jocului ascunde

Cântul vorbelor, divin;

Rânduite, poţi pătrunde

Înţelesul lor deplin.

(Josenii B., septembrie 1963)

Seara zeilor

Seara zeilor

E împănată

cu cepul butoaielor

şi cântecul nopţii.

E banchetul istovitor

al neîntoarcerii

la clipa de ieri.

O imposibilă aventură

A vieţii în ne-viaţă.

Speranţă deşartă:

A fi ce nu există;

A fi şi mâine,

Un alter-ieri.

(Prund, 1969)

PROZA

“Sabia lui W.” Este o carte care trebuie citită. Ea cuprinde istoria uneia dintre cele mai vechi familii transilvane, cea din care provine şi autorul, care înserează datele de cunoaştere în istoria vremii, a lumii şi a României. Demersul, deloc uşor, al scrierii unei astfel de cărţi, este prezentat chiar prin cuvântul autorului, din care reproducem aici următorul fragment: “Voi folosi toate sursele posibile. Pentru detaliile lipsă voi folosi imaginaţia, sufletul, subiectivismul... şi veţi vedea această istorie reînviată în faţa ochilor.

Miroase a istorie... şi ce parfum are această istorie!!!

Şi ce urme au rămas... Au trecut şapte spiţe, a opta în plină forţă iar a noua acum este în dezvoltare.

Această istorie a familiei Wasmansdorff, împletită cu istoria unor spaţii şi a unor timpuri, prezentată în forma unui documentar pe alocuri istoric, pe alocuri literar, pe alocuri amalgamat ,,a fost aşa" cum va apărea în paginile acestei cărţi. Familia în istoria Transilvaniei, Transilvania în viaţa familiei. Cartea aceasta trebuie să fie o... istorie. Ea are un caracter informativ, documentar prezentată într-o oralitate didactică şi o romanţare literară aproximativă.

Sper ca Die Ureltern (strămoşii) nu vor contesta ceea ce voi scrie despre ei. Sper ca Nachfolger (descendenţii, urmaşii) să fie curioşi, interesati şi să dorească a scrie continuarea, mândrindu-se cu neamul şi făcându-i cinste...

Sper ca fiecare generaţie din istoria acestui neam să facă în aşa fel, să se afirme astfel încat să devină mândrie pentru urmaşi. Cel care scrie această ,,istorie" este deja a şaptea generaţie, după el mai urmând una matură şi cea de a noua aflându-se încă la vârsta copilăriei. Aşa că generaţia a opta, a noua şi urmatoarele au datorii faţă de această istorie. Cei dinainte şi-au făcut datoria din plin. Toate constituie dovezi că merită să ne mândrim cu ele. Cu toate generaţiile...

Primul Wasmansdorff din şirul transilvan al familiei a adus, din provincia Brandenburg, o sabie (die Sabel) de care era foarte mândru. În sabia lui Johann se află sensul ascuns al drumului familiei. Această sabie semnifică eforturile, strădaniile, frământările neamului. Sabia nu reprezintă, în acest caz, o armă de luptă. Trăinicia metalului şi strălucirea sa într-o unealtă - armă justifică ideea păstrării şi continuităţii ideii însăşi.

Aici se ascunde Testamentul lui Johann Wasmansdorff.

Toate cele nouă generaţii fac parte din acest Testament. Poate vor mai fi. Cartea se adresează urmaşilor mei şi ai altora care ar vrea să ştie câte ceva despre istoria Transilvaniei, istoria etniei germane aici, aşa cum a fost ea trăită, simţită, cu bune şi cu rele, cu spreranţe şi neîncrederi.”