Elena M. Cîmpan: Timp, atât de neinspirat ales, cu vijelie şi caniculă, pentru poezia ce tremură ca

degetele pătate

de morcovi, de ceapă, de roşii, de cartofi,

cu degetele de la picioare ţi-am gătit

pe cele de la mâini le-am păstrat

pentru şters geamuri

ca să te văd mai bine când vii

prin ploaie şi vânt

„cu crengile la pământ”

mâinile tale aveau bătături

stânga era mai neagră

munceai mai mult cu ea

erai stângaci

picioarele tale

cu oase ieşite înafară

ca nişte muguri care uită

să mai intre înăuntru

se sprijineau, odihnindu-se,

pe spatele meu – un perete

tâmpla ta e prea grea

pentru sânul meu drept;

se întâmplă un transfer:

în colţuri ochii tăi fac sfârcuri

iar pieptul meu se umple de gânduri

încă din noapte,

ca o albină,

am cules stropi de lună,

dulceaţa de la stele

şi am pus la congelator câteva cuburi

de romantism nevindecat

amândoi ne rugăm la patru genunchi

să ne treacă iubirea

şi să intrăm şi noi în rând cu lumea...