Scaunul harului

Poeta Titina Nica Ţene este un dascăl exemplar care transmite, prin poeziile ei, dragostea pentru lumea înconjurătoare. Membră a Ligii Scriitorilor din România, cu mai multe cărţi de poezie pentru copii, dar şi povestiri, Titina Nica Ţene este o colaboratoare de nădejde a celor mai cunoscute publicaţii literare din ţară. Cotidianul nostru i-a acordat girul încă din anul 1984, când a premiat-o, în cadrul Festivalului „George Coşbuc”. Volumul „Scaunul harului”, Editura Contrafort, este casa poeziei exaltării, a iubirii, a nostalgiei după satul natal. Aşezat pe scaunul harului, poetul creionează o lume de basm: „Se simte primăvara în aer/ copacii deschid ochii-n vânt/ Şi parcă simt cum creşte iarba/ şi ghioceii din pământ”, o poezie care ne duce cu gândul la Elena Farago şi ale ei bucurii ale primăverii. „Doamne, te caut mereu” este genericul sub care poeta visează la o lume în care: „Miroase a iarbă crudă şi a floare/ Copacii râd cu răsărit de muguri”. În fiecare secvenţă descoperim lumea de altădată: „M-am întors la mine-n sat/ Şi-am găsit casa într-o rână/ Nimeni nu mai stă în ea/ De când s-a dus maica bună”., spune poeta, cu gândul la nădejdea învierii: „Dacă mi-ar trăi părinţii/ Să le spun pe unde-am fost/ Aş fi mult mai fericită/ Viaţa mea ar avea rost”.

Sub imboldul sărbătorii revedem obiceiurile noastre ancestrale: „Privesc la pomul înflorit/ Pe care cântă o păsărică/ Nepoata vine lângă mine/ Hristos a Înviat, bunică!”. Când cercul albastru străluceşte sub razele soarelui, în suflet pătrunde dragostea neasemuită pentru clipele care încet răzbat prin viaţă: „Doamne ajută-mă să pot/ Să dau timpul înapoi/ Să fiu iar copilul mamei/ Fără griji, fără nevoi”. Fire blândă, modestă, cuviincioasă, plină de duioşie, Titina Nica Ţene ne câştigă simpatia prin această cuminţenie a pământului, după cum spune şi Alex Ştefănescu. În acest sens, grăitoare sunt versurile: „Ce scurtă-i Doamne viaţa pe pământ/ Iar dincolo vom sta o veşnicie/ Nu are rost să plângem, să fim trişti/ Viaţa aceasta-i doar vremelnicie”. Când privirile de toamnă înconjoară florile vieţii, când preaplinul sufletului abundă a dragoste, este timpul apropierii de casa Domnului: „Să mergem, deci, spre casa ta/ să ascultăm Evanghelia Sfântă/ Numai aşa vom liniştii/ Sufletul ce-ntruna se frământă”.

Continuăm în acelaşi registru al rugăciunilor: „Şi atât mă rog de tine, Doamne/ Să mă ajuţi să-ţi găsesc cărarea/ Căci pe aici, pe unde rătăcesc/ Nicidecum nu aflu Luminarea”. Constatând că în fiecare zi murim câte puţin, poeta ne îndeamnă să privim răsăritul soarelui, frunzele legănate în vânt, iar ploaia în zilele de vară să readucă dragostea pe pământ. O poezie a destinului uman, a iubirii eterne pentru cei care ne-au dat viaţă, a bucurie lucrurilor simple: „Să te bucuri că a înflorit cireşul/ Lângă o tufă mov de liliac/ Că în lanul aurit de soare/ Stau aprinse lămpile de mac”.

Titina Nica Ţene reuşeşte să aducă un fior al poeziei pline de har, a strălucirii lucrului înfăptuit cu dragoste.