CASA TESLARULUI

Cartea CASA TESLARULUI, scrisă de Părintele Ioan Pintea, este însoţită de un CD pus într-o cămaşă transparentă lipită pe coperta 3.

Am finalizat de citit cartea şi, cu toate că, de obicei scriu impresiile pe hârtie sau direct pe cărţi, acum m-am aşezat în faţa calculatorului pentru a aşterne textul direct pe ecran.

Când am scos CD-ul din punga lui, pentru că am văzut prima dată aşa ceva, gândul m-a dus la canguri, la animalele plantigrade. Intru pe Google şi citesc:

„Cangurii sunt mamifere marsupiale specifice Australiei.

La naştere puiul este incomplet dezvoltat; el este mic, golaş, fără ochi şi urechi, cu membrele nedezvoltate. Mama îl ia cu gura şi îl introduce în punga abdominală numită marsupiu, de unde şi denumirea grupului de animale marsupiale. Buzele puiului concresc cu mamelonul mamei şi astfel laptele se scurge direct în gura lui; el rămâne prins de mamelon până la dezvoltarea completă, care are loc după 8 luni, când părăseşte punga hrănindu-se singur. În pungă se întoarce numai în caz de primejdie.”. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cangur, accesat, azi, 4 martie 2010. (Am redat textul cu diacritice, în comparaţie cu cel de pe net.)

Am pus CD-ul şi am ascultat toate poeziile în lectura autorului. Nu ştiu a cui a fost ideea aceasta să fie cărţile însoţite de textul vorbit, însă este ceva deosebit de interesant.

Citatele alese le-am scris la calculator ascultând vocea poetului.

Volumul CASA TESLARULUI cuprinde 71 de poezii frumoase, dar greu de descifrat fără o cheie ce se numeşte credinţa că Dumnezeu este adâncul cunoaşterii şi Iubire.

Poeziile preotului Ioan Pintea au cuvinte ce deţin în ele însele integralitatea Fiinţei poetului. Citite din carte, dar şi ascultate, fiind rostite chiar de Domnia sa, sunt hrană pentru suflet.

Iată un prim citat:

„penelopa

Violetei

n-am văzut tristeţe mai fermecătoare decât a ta

marea ţi-a adus în corăbii de aur

cei mai frumoşi peţitori

văd de aici de departe

cum se leagănă luntriile lor

lângă ţărmul natal

în coşuri galbene de nuiele din pădurile troiei

ţi-au dăruit peşti aurii şi strălucitori

chiar pe marele xiphias gladius

[...]

oh! fericit sunt penelopa

părul tău e un steag depărtat

[...]

eu sunt singur plutesc pe apele lumii

şi văd cum stelele lungi

se prăbuşesc indiferente în mare”

Pe coperta 2 a cărţii vedem fotografia Părintelui Ioan Pintea şi scrie: Assisi, 2008.

Mintea noastră conexează şi compară. Sfântul Francisc de Assisi avea iubire pentru tot ce are un element oarecare de lumină şi frumuseţe. Iubea florile, păsările, apa limpede şi curgătoare, lumina, focul, animalele. Creştinismul este religia bucuriei. Rugăciunea aduce bucurie.

Cartea de poezii CASA TESLARULUI conţine bucurie, rugăciune, iubire. Din ea se desprinde faptul că poetul Ioan Pintea consideră că tot ce este în Univers este însoţit de idei, totul conţine voinţa primordială, totul este însufleţit.

Când începem să citim o carte avem un scop: să vedem ce conţine, să vedem ce ne aduce nou şi care este ansamblul operei, de aceea ţinem să o citim în întregime. Atingerea scopului nu este singura răsplată pentru efortul nostru. Activitatea în sine, ca şi călătoria în sine, face ea însăşi parte integrantă din răsplată.

Am petrecut un timp, în mod frumos, citind această carte. Acum ascult CD-ul.

Astăzi, 4 martie 2010, când sunt 33 ani de la Cutremurul de Pământ din anul 1977, ascult vocea preotului Ioan Pintea, stând în casă şi nu la biserică, şi consider acest lucru un cadou de la Dumnezeu pentru mine. Spun asta pentru că aud în casă o voce blândă ce atenuează amintirile vii ce le am legate de cutremur, mai ales că sunt singură. E drept, astăzi nu mai e cutremur, sunt doar amintirile. Eram atunci în Bucureşti, singură în casă cu copilaşul, veniţi de la maternitate cu 3 zile în urmă. Am aflat ulterior că a durat cutremurul un minut, dar eu am simţit că am trăit o Eternitate deoarece, din clipa când am simţit zguduitura şi zgomotul de explozie, m-am aplecat deasupra copilului ce dormea în leagăn şi am stat aşa cu gândul că blocul se va prăbuşi, etajul patru va rupe coloana mea vertebrală, dar pe copil îl vor găsi viu. Ce poate gândi un om în timpul primejdiei, se crede erou! Şi chiar este! Stau şi mă gândesc, şi am totul viu în minte, chiar aşa credeam că, în mod sigur arcul corpului meu îi va salva lui viaţa! Avea doar 7 zile, abia îl alăptasem la sân şi dormea liniştit.

Chiar că ne-a făcut Dumnezeu extraordinari şi plini de curaj!

Când zguduitura puternică s-a oprit iar crengile copacului ce ajungeau la etajul trei nu mai intrau pe geamul de la bucătărie, pe întuneric, m-am pregătit să cobor. Se simţea frigul. Am căutat paltonul care acum mă încăpea (îmi luasem concediu de maternitate mult prea devreme pentru că nu m-a mai încăput paltonul, neavând bani să îmi iau altul mai larg), iar pe copil l-am învelit într-o pătură şi am coborât scările încet. În faţa blocului o mare de oameni, într-o diversitate greu de descris: şi îmbrăcaţi, şi în pijamale sau cămăşi de noapte, şi desculţi, şi încălţaţi, dar cu toţii hotărâţi să stea acolo de frica replicilor. Atunci am auzit că a fost cutremur, eu percepusem totul ca pe o explozie. În faţa noastră, pe şosea, alergau, cu zgomot mare, pompierii şi salvarea: Spitalul Fundeni ardea în flăcări...

Să mai ascult o poezie despre care, când am citit-o, am zis: ori o reproduc toată, ori deloc, atât este de frumoasă:

„acum ştiu

Că ploile pot aduce mari inundaţii

că munţii se pot prăbuşi în orice moment

şi că un cutremur e posibil oricând

acum ştiu

că lumea nu mai e locuită de nimeni

că suntem noi doi pe pământ pe pământ

şi că e imposibil să cânte cocoşii

acum ştiu

că îngerii de foc de la poarta raiului au adormit

chiar dacă nu mă crezi

acum ştiu

că putem intra fără teamă

ţinându-ne de mână

în paradis”

Şi după cum vedeţi, am avut dreptate.

Ştim că dacă gândim frumos şi trăim frumos suntem fericiţi. Suntem senini, orice ar fi, dacă ducem, cum spune Părintele Teofil Pârâianu, „o viaţă învăluită în rugăciune”.

După cum reiese din poeziile acestei cărţi, preotul-poet Ioan Pintea a gândit frumos în fiecare clipă a vieţii, a reţinut gândurile bune şi le-a concretizat în poezii, iar acum, ajutat de tehnica modernă, le-a dat grai, rostindu-le ca noi să le putem asculta. Gândurile noastre sunt cunoscute de Dumnezeu şi de Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.

Să avem gânduri bune, deci!

În poezia: La marginea deşertului poetul ne spune:

„cine ridică ceaţa de pe ochii noştri

este bun de înveşmântat în lumină”.

Pentru că a funcţionat peste 10 ani ca preot în localitatea Chintelnic, deci la ţară, acum, când este preot paroh la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bistriţa, ne dăruieşte poezia Quintelnic, ca un omagiu plin de filozofie adus oamenilor de acolo, din care spicuim:

„eu şi diogene spune bucătăreasa stăm toată ziua

în bucătărie şi printre cartofi şi morcovi

şi salate improvizate filosofăm despre ea

cine se uită la noi cu atenţie prin cheiţa uşii crede

că facem dragoste atât de fosforescente sunt

gândurile şi atât de luminoase ideile încât teoriile

noastre devin absolut folositoare

pentru lume şi viaţă

mântuirea e aici între păpădiile smereniei!”

Apoi, în poezia scrisoare către o. nimigean spune:

„din quintelnic dacă pleci eşti un om mort”

Ziua mea de azi, 4 martie 2010, la 33 de ani de la Cutremurul din 1977, când fiul meu mezin are vârsta de 33 ani şi 7 zile, se încheie cu câteva versuri din poezia anchidinos:

„frumos e numai glasul rapsodului ion din chios

care stă gânditor în căsuţa lui de lângă mare

sprijinit de pervazul ferestrei şi cugetă

despre coloane dorice capiteluri spectacole

arene corinth şi despre câţiva

tineri seducători din siracuza

frumoasă e numai dragostea ivită din ruinurile

stoice ale teoriilor despre amor

şi înaripată şi zburătoare şi gingaşă

precum ofilirea şi ridurile bătrânului anchidim”

Vă invit cu dragoste să citiţi această carte potrivită, ca lectură, pentru perioada în care aşteptăm Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.