Ani culturali
În climatul cultural românesc de astăzi (am zis „cultural”, deşi totul e determinat de tensiunea/mizeria politico-economică), 2012 are cel puţin două repere majore, raportate la acelaşi an – 1912. Dat fiind anul morţii lui I.L.Caragiale, unii zic că e vorba de „Anul Caragiale”. Alţii zic că, fiind anul naşterii lui N.Steinhardt, e vorba de „Anul Steinhardt”. Unii/alţii consideră că e vorba de „anul” amândurora.
Dincolo de comemorări, important este că avem a face cu două mari valori ale culturii româneşti, chit că sunt atât de diferite în geana zeului implacabil numit ESTETICUL.
Despre amândoi am scris mereu. Pe cel dintâi l-am cunoscut din cărţi, pe cel de-al doilea l-am cunoscut (spre marea mea satisfacţie) „în carne şi oase” şi, deopotrivă, din cărţile sale.
Aceste trei paragrafe sunt, de fapt, un lung preambul pentru ceea ce nu va dura mult, ca întindere. Într-o rezonabilă revistă de cultură maramureşeană, o rezonabilă doamnă, face aprecieri despre un cărturar martir al temniţelor româneşti dintr-o perioadă revolută. La un moment dat, îl consideră pe N. Steinhardt „trecut la ortodoxie spre a se alătura românilor întemniţaţi pentru credinţa lor(…)”. Nu, doamnă, nu aşa se pune problema.
Sunt atâtea documente, mărturisiri, interviuri, texte, fapte care converg spre aceeaşi concluzie: Întâi de toate, Steinhardt s-a convertit la ortodoxie pentru că avea chemare pentru această stare spirituală, chiar dacă era jumătate evreu. Chiar dacă în celulă ar fi avut parte doar de ortodocşi sloveni sau ucranieni, dorinţa lui de botez întru ortodoxie ar fi fost la fel de imperativă. Că s-a aflat între întemniţaţi români de credinţă ortodoxă, e firesc să se fi alăturat aspiraţiilor acestora. Iar după ieşirea din închisoare, până la trecerea lui în lumea cealaltă, a fost mai român decât unii dintre noi.
Adaugă comentariu nou