Fiul veşnic al Părintelui ceresc vine între oameni

Precum în vremurile vechi, Cel Veşnic a despicat Marea Roşie prin robul său Moise, Dumnezeu împarte veacurile existenţei omeneşti în două: un timp al aşteptării Izbăvitorului lumii şi apoi Timpul Bisericii. Ferice de tine şi de mine, iubite creştine, fiindcă trăim în acest Timp, Timp al Bisericii lui HRISTOS, timp al mântuirii, al iertării, anticameră a eternităţii, la care au visat  patriarhi, profeţi şi drepţii mii de ani.”Fericiţi sunteţi voi , care vedeţi acestea, căci zic vouă că mulţi regi şi profeţi au dorit să vadă una din aceste zile şi nu le-au văzut”- zice domnul IISUS ascultătorilor Săi.

  Iată-ne aşadar spre la sfârşit de an, când prin post şi rugăciune, după puterea fiecăruia, aşteptăm ca Mesia să se întrupeze iar şi iar în peştera sufletelor noastre, ca o şansă continuă de a-L  afla şi a-L adora precum păstorii şi magii, pe Împăratul lumii şi al Universului, Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut şi fără de Care nimic nu s-a făcut din cele câte s-au făcut”-precum glăsuieşte cu simplitate şi măreţie Evanghelia  ioaneică.

Vine! Vine IISUS! Vine Izbăvitorul, Salvatorul umanităţii! Vestea înfioară mulţimile, care ştiu că este vremea împlinită. Aşa au spus profeţii, (de la protopărinţi, la patriarhi, Moise, în Psalmi şi impresionant, prin profetul Isaia) precizând cine este Acela, şi cum ne va mântui, apoi epoca, neamul din care se va naşte şi prin „micul” profet Miheia, chiar  locul: ”Şi tu, Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda; din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia lui este din  zilele veşniciei”.

 Spre nemărginita surprindere a tuturor trufaşilor din lume, Mesia nu vine ca un cuceritor, ca un suprarege, care să zdrobească şi să supună neamurile pământului şi mai ales pe romanii asupritori. Nu-şi arată puterea nemărginită, ci numai înţelepciunea dumnezeiască spre a ne schimba viaţa şi a ne ridica la cer. Nu-şi arată frumuseţea la care privesc cu nesaţ îngerii şi heruvimii şi serafimii, ci îmbracă sărăcăciosul nostru trup, umilele noastre haine; primeşte a-i fi maică o fecioară smerită, dar preacurată mai mult decât crinii, model   prin vremuri. Nu ne orbeşte cu strălucirea venirii sale, ci e „smerit şi blând cu inima”  în cea mai umilă formă cu putinţă: sub chipul unui copilaş plăpând, născut într-o peşteră de dobitoace, dintr-o fecioară umilă. „Cum poţi să te sperii de un copilaş?. Putea să se nască în palate, între prinţi şi regi, dar atunci unde ar fi fost libertatea noastră?” se întreabă Ioan Hrisostomul, ca şi Nicolae Velimirovici, apostolul sârbilor.  Dumnezeu nu vrea să silească pe nimeni. Cine iubeşte nu sileşte, iar „Dumnezeu este iubire”. Aşa ni-L face cunoscut ucenicul Ioan, Apostol al iubirii celei dumnezeieşti.

„Căci gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre”- spune Domnul prin  proorocul Isaia. Trufia, pofta de putere şi mărire, îngâmfarea şi dispreţul sunt ale potrivnicului, iar acestea dovedesc slăbiciune, un spirit bolnav. „Dumnezeu este iubire”, iar iubirea înseamnă armonie şi pace nesfârşită, bucurie neînserată, fericire cerească. Ca şi acum două mii de ani, suntem chemaţi iar la ieslea din Betleemul Iudeei, să-l vedem pe Pruncul împărat. Este Împărat mare cum n-au mai fost şi nu vor fi nimeni dintre stăpânitorii vremelnici ai pământului., chiar dacă este doar un copilaş. El avenit „ Să se nască / Şi să crească, / Să ne mântuiască.” „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă şi stăpânirea este pe umărul Lui şi se cheamă numele lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vină. Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar.” (Is.9.5-6).

 Neamurile pământului zăceau în întunericul necunoştinţei, precum zac şi astăzi cei care nu-l cunosc pe HRISTOS, dar iată că li se face cu Nou-Născutul din Betleem o mare şi profetică promisune prin acelaşi Isaia: ”Îndrepta-voi pe cei orbi pe drumuri pe care nu le cunosc, pe poteci neştiute îi voi povăţui; întunericul îl voi preface înaintea lor în lumină şi povârnişurile în câmpie întinsă…Surzilor, auziţi, orbilor, priviţi, vedeţi!” Dar…numai dacă vrem. Dumnezeu nu forţează uşa inimilor noastre. Uşa aceasta are zăvorul numai înăuntru, unde stăm noi. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu…”

 O, milostive Stăpâne şi Împărate al veacurilor, Dumnezeule al nostru, Care ai binevoit a veni între noi, Cel ce îndreptezi paşii omeneşti, îndreaptă şi cărările smeritelor noastre vieţi, spre a te cunoaşte şi a te iubi pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Lumina cea neînserată ce străluceşte în întunericul acestui veac neguros şi învolburat. Ţie ţi se cuvine slava, cinstea, închinarea şi iubirea inimilor noastre, acum şi în veci, dimpreună cu al Tău fără de început Părinte şi cu Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, în veacul cel de acum şi în veacurile ce vor să vie.