Dumnezeu se întrupează, locuind cu oamenii

Precum în vremurile vechi Cel Veşnic a despicat Marea Roşie prin robul său Moise, Dumnezeu împarte veacurile existenţei omeneşti în două: un timp al aşteptării Izbăvitorului lumii şi apoi Timpul Bisericii. Ferice de tine şi de mine, iubite creştine, fiindcă trăim în acest Timp, Timp al Bisericii lui HRISTOS, timp al mântuirii, al iertării, anticameră a eternităţii, la care au visat patriarhi, profeţi şi drepţii mii de ani.”Fericiţi sunteţi voi , care vedeţi acestea, căci zic vouă cî mulţi regi şi profeţi au doritsă vadă una din aceste zile şi nu le-au văzut”- zice domnul IISUS ascultătorilor Săi.

În fiecare an calendaristic, umanitatea retrăieşte concentrat evenimentele istoriei creştinismului: vremea aşteptării, apoi împlinirea aşteptării prin întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, mântuirea subiectivă şi apoi derularea vremii Bisericii în care fiecare suntem chemaţi să-i urmăm Fiului dumnezeiesc. Precum El a purtat Crucea cea mai grea, a păcatelor lumii, suntem chemaţi şi noi să ne purtăm propria cruce mai mică, fiecare în secolul său rânduit.

Iată-ne aşadar acum, la sfârşit de an, când prin post şi rugăciune, după puterea fiecăruia, aşteptăm ca Mesia să se întrupeze iar şi iar în peştera sufletelor noastre, ca o şansă continuă de a-L afla şi a-L adora precum păstorii şi magii, pe Împăratul lumii şi al Universului, Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut şi fără de Care nimic nu s-a făcut din cele câte s-au făcut”-precum glăsuieşte cu simplitate şi măreţie Evanghelia ioaneică.

Vine! Vine IISUS! Vine Izbăvitorul, Salvatorul umanităţii! Vestea înfioară mulţimile, care ştiu că este vremea împlinită. Aşa au spus profeţii, precizând (de la protopărinţi, la patriarhi, Moise, în psalmi şi impresionant, prin profetul Isaia) cine este Acela, şi cum ne va mântui, apoi epoca, neamul din care se va naşte şi prin „micul” profet Miheia, chiar locul: ”Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia lui este din zilele veşniciei” .Se profeţise prin patriarhul Iacov că „că nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag din coapsele tale, până când va veni Împăciuitorul”. Acum stătea pe tronul lui Israel, pentru prima dată de la patriarhul Iacov, un străin, Irod, care era din Idumeea (Iordania de azi). Aşadar, toate se împliniseră şi toţi, de la mic la mare în Israel, aşteptau pe Mesia. „Ştim că trebuie să vină Mesia…” zice femeia samarineancă la Fântâna lui Iacov. Şi nu doar ea cunoştea aceasta, ci toţi, de la mic la mare şi cei de pe tronuri ştiu şi aşteptau. Când Irod adună cărturarii, speriat de veştile magilor din Răsărit, îi întreabă: „Unde va fi să se nască HRISTOS?”, aceştia îi răsăpund cu sulurile profetice în faţă: „Din Betleem! Din Betleem!!” Şi îi citesc regelui profeţia lui Miheia, dar se opresc la jumătatea profeţiei şi nu mai spun că „obârşia lui este din zilele veşniciei”.

Spre nemărginita surprindere a tuturor trufaşilor din lume, Mesia nu vine ca un cuceritor, ca un suprarege, care să zdrobească şi să supună neamurile pământului şi mai ales pe romanii asupritori. Nu-şi arată puterea nemărginită, ci numai înţelepciunea dumnezeiască spre a ne schimba viaţa şi a ne ridica la cer. Nu-şi arată frumuseţea la care privesc cu nesaţ îngerii şi heruvimii şi serafimii, ci îmbracă sărăcăciosul nostru trup, umilele noastre haine; primeşte a-i fi maică o fecioară smerită, dar e drept, preacurată mai mult decât crinii, model prin vremuri. Nu ne orbeşte cu strălucirea venirii sale, ci e „smerit şi blând cu inima” în cea mai umilă formă cu putinţă: sub chipul unui copilaş plăpând, născut într-o peşteră de dobitoace, dintr-o fecioară umilă. „Cum poţi să te sperii de un copilaş?. Putea să se nască în palate, între prinţi şi regi, dar atunci unde ar fi fost libertatea noastră?” se întreabă Ioan Hrisostomul, ca şi Nicolae Velimirovici, apostolul sârbilor. Dumnezeu nu vrea să silească pe nimeni. Cine iubeşte nu sileşte, iar „Dumnezeu este iubire”. Aşa ni-L face cunoscut ucenicul Ioan, ajuns Apostol al iubirii celei dumnezeieşti.

„Căci gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre”- spune Domnul prin proorocul Isaia. Trufia, pofta de putere şi mărire, îngâmfarea şi dispreţul sunt ale potrivnicului, iar acestea dovedesc slăbiciune, un spirit bolnav. „Dumnezeu este iubire”, iar iubirea înseamnă armonie şi pace nesfârşită, bucurie neînserată, fericire cerească. Ca şi acum două mii de ani, suntem chemaţi iar la ieslea din Betleemul Iudeei, să-l vedem pe Pruncul împărat. Este Împărat mare cum n-au mai fost şi nu vor fi nimeni dintre stăpânitorii vremelnici al pământului., chiar dacă este doar un copilaş, asemenea tutuor pruncilor din lume. El avenit „ Să se nască / Şi să crească, / Să ne mântuiască.” „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă şi stăpânirea este pe umărul Lui şi se cheamă numele lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vină. Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar.” (Is.9.5-6).

Neamurile pământului zăceau în întunericul necunoştinţei, precum zac şi astăzi cei care nu-l cunosc pe HRISTOS, dar iată că li se face cu Nou-Născutul din Betleem o mare şi profetică promisune prin acelaşi Isaia: ”Îndrepta-voi pe cei orbi pe drumuri pe care nu le cunosc, pe poteci neştiute îi voi povăţui; întunericul îl voi preface înaintea lor în lumină şi povârnişurile în câmpie întinsă…Surzilor, auziţi, orbilor, priviţi, vedeţi!” Dar…numai dacă vrem. Dumnezeu nu forţează uşa inimilor noastre. Uşa aceasta are zăvorul numai înăuntru, unde stăm noi. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu…”

O, milostive Stăpâne şi Împărate al veacurilor, Dumnezeule al nostru, Care ai binevoit a veni între noi, Cel ce îndreptezi paşii omeneşti, îndreaptă şi cărările smeritelor noastre vieţi, spre a te cunoaşte şi a te iubi pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Lumina cea neînserată ce străluceşte în întunericul acestui veac neguros şi învolburat. Ţie ţi se cuvine slava, cinstea închinarea şi iubirea inimilor noastre, acum şi în veci, dimpreună cu al Tău fără de început Părinte şi cu Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, în veacul cel de acum şi în veacurile ce vor să vie.