Se întorc textele acasă

„Dosar” nu este doar cel de la securitate, pe care şi-l publică unii scriitori în semn de dovadă a implicării sau a neimplicării lor în (ne)rânduiala vremilor trecute, ci şi cel de existenţe, aşa cum a fost la noi introdus de către Camil Petrescu.
Menuţ Maximinian publică „Dosar 35”, care cuprinde tot ce s-a scris despre cărţile lui, despre activităţile lui, despre călătoriile lui, despre emisiunile lui, din ultimii cincisprezece ani, ca o reflectare înaltă a unui segment important de viaţă şi de creaţie. Astfel scrie autorul în „Argument” –ul cărţii: „Convins fiind că ordinea în propria ogradă este foarte importantă, am pornit în acest demers de a pune în linia firescului lucrurile la punct. Că tot sunt la modă dosarele, am şi eu unul, cel al gândurilor adunate despre cărţile pe care le-am scris.”
Gestul prin care Menuţ Maximinian semnează această lucrare colectivă reprezintă asumarea celor scrise de alţii, punerea de acord cu aprecierile şi relatările din domenii diferite, pentru că nu se scrie doar despre cărţi aici, şi din partea unor semnatari diferiţi ca formare, pentru că nu toţi sunt scriitori. Chiar dacă nu este o carte doar de scriitori, ea se adresează acestora, ca un mod loial de a prezenta lucrurile în orice situaţie.
Apariţia cărţii reprezintă o împăcare cu sine şi generează o linişte ce urmează acestei stări.
Menuţ Maximinian este personajul central al cărţii lui, prin ochii celorlalţi. Mulţi dintre confraţii de litere semnează texte, adevărate „rapoarte pe faţă”, despre ce a creat autorul „Muchiei malului”. El este colecţionar al propriei imagini, oglindă spartă într-o mulţime de cioburi. Fără să le număr, ele depăşesc orice altă contribuţie la un profil din viaţa culturală bistriţeană. S-a scris despre Menuţ Maximinian mai mult decât despre oricare dintre colegii ziarişti, scriitori, din literatura de azi, de aici. Cu tot ce s-a scris Menuţ Maximinian este de acord şi nu omite nicio informaţie, nu are preferinţe, nu este subiectiv cu imaginea lui, aşa cum o văd ceilalţi.
Numai respectul faţă de textul scris l-a făcut poate să adune cu atâta sârg orice însemnare despre prezenţele lui în sfera publică, fără să piardă vreo piesă din puzzle-ul ce are ca imagine finală un autoportret.
Menuţ Maximinian a fost personaj în multe întâlniri, luări în discuţie, recenzii, lansări, prezentări şi devine, acum, personaj al cărţii sale, ca un fiu ce se întoarce la momentul potrivit, cât să mai aibă vreme pentru o privire spre interior. Deşi cantitatea cărţii este impresionantă, 400 de pagini de mărturii, fotografii, am vaga şi romantica bănuială că o întrebare nu-i dă pace încă autorului acestei cărţi: „Cine sunt?” În căutarea identităţii, încă, el apelează la această metodă de (re)construire a imaginii personale din ideile celorlalţi.
Chiar dacă împăcat, n-aş îndrăzni să spun că Menuţ Maximinian este mulţumit cu tot şi cu toate. Gândul lui în alcătuirea acestei cărţi a fost, cred, acela de a trage linie, ca un prag binevenit la momentul 35.
Astfel, chiar dacă Dosarul nu este unul de idei, de literatură, el trădează o stare, anunţă o criză, ce aşteaptă soluţia cu rigoare jurnalistică. Lucrul acesta nu ştirbeşte valoarea intrinsecă a corpului de texte. Ca-n cubul lui Nichita Stănescu, prin care perfecţiunea se regăseşte în imperfecţiune. Şi ca în retorica lui Eminescu, din „Scrisoarea I”: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”