MEDITAȚIE LA DUMINICA A 26-A DUPĂ RUSALII. Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina-Luca 12, 16 21

Cel mai vechi și cel mai bun predicator este ,,Moartea”

Tolstoi, un scriitor rus, s-a întrebat: Cât pământ îi trebuie unui om?

Ar fi cele două lucruri care s-ar putea desprinde din meditația acestei duminici și care au la bază ,sau punct de pornire textul evangheliei duminicii a 26 –a după Rusalii și care ne spune:,,Zis‑a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i‑a rodit țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n‑am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește‑te, mănâncă, bea, veselește‑te. Însă Dumnezeu i‑a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce‑și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”.

Un autor englez a scris o carte intitulată Cuvinte nescrise ale Domnului (Unwritten Sayings of Our Lord,  1913). În această carte, el ima­ginează o serie de cuvinte pe care Mântuitorul nu le‑ar fi rostit, dar pe care le‑ar fi putut spune. Unele din aceste cuvinte este ar putea fi: „Lumea este un pod; podul există ca să treci pe el, nu ca să‑ți faci sălașul pe el” (p. 71).Sau așa cum cei vechi spuneau:,,Panta rei” adică totul curge.Și în multe feluri este exprimat acest adevăr în Sfânta Scriptură. Cei care L‑au cunoscut pe Dumnezeu au înțeles și au trăit acest adevăr. Despre credincioșii Vechiului Testament, Epistola către Evrei ne spune că au trăit „mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători” (11, 13); ei n‑au socotit a avea aici o patrie stătătoare, dorind „una mai bună, adică pe cea cerească” (11, 16).Evanghelia duminicii acesteia ne spune despre o recoltă neaşteptată,care  în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl "înnebuneşte" din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi."Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te"(Luca 12, 19),își face așadar planuri pentru mulți ani.Marea lui greșeală este însă aceea că se gândește numai la el însuși Este de notat, în această pri­vință, repetiția pronumelui pose­siv „al meu”: „roadele mele”, „jitnițele mele”, „grâul și bunătățile mele”, „sufletului meu”.Iar aici intervine Dumnezeu când pune capăt planurilor sale zicând:,,în această noapte vor cere de la tine sufletul tău.Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Părintele Iosif Trifa,făcând un comentariu la Evanghelia de mai sus,ne spune cum  Dumnezeu a lăsat ca la această evanghelie să predice,,moartea”,ca noi să putem să învățăm că potrivit cuvintelor sfintei scripturi  ,,rânduit este omului odată să moară și după aceea să fie judecat”.Pentru că fie că vrem,fie că nu vrem,fie că ne place ,fie că nu ne place ,,de-am fi din zei coborâtori /c-o moarte toți suntem datori/pentru că toți se nasc spre a muri/și mor spre a se naște/.Și acest lucru ni-l confirm ,,moartea”care este cel mai înfricoșat și mai puternic,cel mai vechi,cel mai înspăimântător,dar și cel mai bun predicator.Iar parohia lui este lumea întreagă.Acest predicator,predică peste tot locul,în toată lumea și vorbește atât săracilor cât și bogaților,precum și învățaților dar și celor neînvățați.El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui. Straşnic şi încăpăţânat este acest predicator! El nu vrea să ţină seamă de nimic. El răstoarnă de multe ori planurile oamenilor şi năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat. El pândeşte pe la toate uşile şi ferestrele. El are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziş. Nu este pe suprafaţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Biserica lui cea mai puternică este cimitirul. Fiecare piatră de mormânt, fiecare ridicătură de mormânt îi slujeşte de amvon. Acolo, în biserica cimitirului, cheamă el tot mereu grupuri sau cete de ascultători (pe cei ce petrec mortul la groapă) şi le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi. Nimeni nu poate scăpa de predicile acestui predicator. Nimeni nu-l poate alunga. Poţi să râzi de predica lui; poţi să iei în râs învăţăturile şi chemările lui; poţi să fugi de Biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu; poţi, în mânia ta, să rupi Biblia, poţi să rupi această Carte. Acest predicator n-are nici o grijă. El rămâne biruitor. Ca mâine va vorbi de pe marginea mormântului tău. O, ce predicator înfricoşat este moartea şi ce predici puternice spune el! Nimeni nu predică cu atâta putere ca el. Când moare un zgârcit şi nesătul de averi, moartea-predicator se urcă sus, pe hambarele şi averile lui şi strigă cu glas tare: „Iată-l pe cel ce nu se mai sătura de averi… iată că acum le lasă şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune…“ Când moare cel ce şi-a cheltuit sănătatea şi viaţa în desfătări lumeşti, moartea-predicator, mergând cu el la groapă, strigă de răsună toată uliţa satului: „Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele cele lumeşti… Veniţi cu toţii şi-l vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar”O, ce predici puternice spune moartea! Însă oamenii nici pe acestea nu le ascultă. Se înfioară când le aud, dar îndată le uită. Dragă cititorule! Moartea este un predicator înfricoşat. Ca mâine va vorbi şi de pe marginea mormântului nostru. Toţi vom muri. Întrebarea este însă cum vom muri cu gândul la Dumnezeu sau gândul la lucrurile materiale,este foarte important să avem un răspuns,pentru că și cel mai înțelept împărat Solomon adevereşte acest lucru, zicând: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşărtăciune şi vânare de vânt(Ecclesiastul 2, 17).                                             

Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor şi conte rus, s-a întrebat odată:

Cât pământ îi trebuie unui om? Ştiţi că pe vremuri, dar şi astăzi, cu mai multă fervoare unii au cumpărat cât mai mult pământ. Dacă numărul de hectare însemna atunci prestigiu, astăzi pământul este cumpărat nu pentru a fi muncit, ci pentru a fi revândut mai târziu la un preţ mai bun.Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, şi atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.

Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfinţit, dar Pahomie era încă departe de hotar.

În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul, dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc. Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“ Amin!

Amin!