„Nepotul din Italia” al lui Icu Crăciun

Ştiaţi că prozatorul Icu Crăciun are un nepot în Italia? Nu ştiaţi. Nici eu. Dar am aflat din revista „Vatra”. Că are! „Vatra” din Târgu-Mureş. „Vatra” nr. 9-10/ 2017, ţin să precizez. Ca să nu vă port, inutil, prin toată arhiva revistei.
Aşadar, mă concentrez şi citesc „Nepotul din Italia”, cum se intitulează una din cele patru proze. Scurte. Atât de scurte, încât abia începi să le citeşti, că se şi termină. Şi-ţi pare rău, fireşte. Cum de ce? Când ţi se pare mai interesantă povestea, simţi o lovitură drept în maolele capului. „Pân’ aici!” pare a-ţi spune autorul şi, când te dezmeticeşti, constaţi că în faţa ta se află, nimeni altul decât … Stalin! Să mor eu dacă vă mint. Aşa se intitulează, vreau să zic, următoarea proză a lui Icu Crăciun: „Stalin”: Dar, cât o fi (fost) el de Stalin, „istoria” se repetă şi în cazul lui. Citeşti şi, dintr-odata, gata! Când ţi-e lumea mai dragă, cum v-am zis. După care, în faţa ochilor îţi apare „Cumnata”. Pentru ca, în final, totul să se sfârşească (cu bine!) în „Agenția de Alungare a Spiritelor Negative”. O galerie de portrete emblematice. Din doar câteva trăsături de condei. Marca Icu Crăciun. Alte detalii despre aceste personaje nu vă oferim. Citiţi cele patru povestiri, scurte, care fac parte dintr-un volum, în lucru. De proză umoristică. Cel puţin, aşa pretinde autorul. Care, să recunoaştem, are şi umor, şi simţul umorului. Şi când vorbeşte, şi când scrie. Dar mai ales, când scrie. A dovedit-o şi cu ceva timp în urmă, când publicase, tot în revista „Vatra”, alte câteva proze, (foarte) scurte. De-a dreptul electrizante! Am râs atunci în hohote. Mă umflă râsul şi acum, când îmi amintesc de ele.
De data aceasta, însă, nu mai râd cu aceeaşi poftă, deşi n-aş zice că acestor proze le lipseşte umorul. Poate un umor negru, nu ştiu ce să zic. Citesc şi simt că ceva, nu ştiu ce anume, mă pune pe gânduri. Mă “munceşte”.
E ceva care (aş risca un pronostic) îmi aminteşte de Urmuz.