Pandemia, în viziunea poetică a lui Adrian Păunescu

        La 5 noiembrie se împlinesc zece ani de când a trecut pragul veşniciei poetul Adrian Păunescu, încetând să mai scrie despre viaţă şi despre iubire, despre părinţi şi religie, despre timp şi tristeţe şi despre ,,tot ce mişcă-n ţara asta’’, cum spunea Mihai Eminescu. Galaxia temelor sale lirice este deosebit de bogată şi complexă. Odată cu apariţia pandemiei, versurile lui Adrian Păunescu sunt citite şi gustate mai mult ca oricând, circulă prin grai viu şi de la suflet la suflet, sunt publicate pe diverse reţele de socializare. Poate mulţi dintre noi am trecut pe neobservate peste profeţiile sale poetice, peste previziunile sale cutremurătoare. Da, cutremurătoare, spun foarte mulţi comentatori ai poeziei păunesciene. Reflectând asupra ei, poate că, ne întărim imunitatea, măcar cea sufletească. Păunescu este autorul unui avertisment incredibil, pe care nu l-am fi bănuit niciodată, dacă virusul nu şi-ar fi pus amprenta peste întreaga planetă. Poezia ,,Bolnavi unanimi’’este o previziune în care întrebările retorice devin realităţi cotidiene: ,,Ce-ar fi dacă, într-o zi blestemată, ne-am îmbolnăvi cu toţii deodată ?....Şi medici şi pacienţi, părinţi şi copii ? “ "Ce-ar fi, ce-ar fi /Dacă brusc ne-am îmbolnăvi/ Dacă n-ar avea/ Cine pe cine să ne mai trateze… ?“ Repetiţia, ca mijloc de accentuare a mesajului din versurile cheie, este un semnal de alarmă adresat tuturor. Rezonanţe îngrijorătoare, privind boala lumii, sunt exprimate şi în poezia ,,Implacabil’ : ,,Miroase –a carantină peste veac,/ bolnavii sunt chemaţi să se supună/ la încercarea ultimă comună, / să li se spună: nu mai aveţi leac”. Războiul suferinţei noastre  înclină tot mai mult în favoarea inamicului invizibil: ,,Murim aici şi nimeni nu ne-aude/ Blocaţi între o ială şi-o fereastră/ Şi ne e dor de oameni şi de rude/ Şi ne e dor de însăşi viaţa noastră’’. Înfiorătoare este imaginea spitalelor supraaglomerate şi lipsite de ajutor: ,,Ne mor prietenii, ne mor/ Murim şi noi în moartea lor/ Că-ntârzie îngrozitor / Întruna primul ajutor,/ Chemat la patul tuturor’’ (Ne mor prietenii). Reflecţii existenţiale cuprinde şi poezia ,,Manifest pentru sănătatea pământului’’: ,,Aproape am ajuns să ne mândrim/ Că mai rapid în acest veac se moare,/ Că noi ne-mbolnăvim şi suferim/ De boala bolilor fără scăpare’’. În dialogul său cu omenirea, Adrian Păunescu face un insistent îndemn spre iubire: ,,Dumneavoastră, dragi civili din lume,/ Urmăriţi de moarte unanim,/ Vă propun o nouă strategie:/ Să ne iubim./ Dragostea e calea contra morţii,/Dragostea e un atac sublim,/ Vă propun o nouă strategie:/ Să ne iubim/ Să ne iubim./ Să terminăm al morţii haos/ Să ne iubim, să ne iubim’’ (Să ne iubim).  Cu câteva zile înainte de 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu scrie pe patul de spital  ultima sa poezie, intitulată "De la un cardiac, cordial", care trădează presimţirile poetului legate de trecerea lui în lumea umbrelor. Este testamentul vieţuirii sale pământene prin care invocă grija şi marea sa dragoste de oameni: ,,Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei/ Păziţi-vă şi inima şi gândul,/ De nu doriţi să vină anii grei/ Spitalul de Urgenţă implorându-l./ …Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate!’’ Dar Dumnezeu nu l-a mai lăsat să poposească printre semeni, ci l-a chemat la El în Împărăţia Cerurilor.