Pelicula poeziei, între sacru şi profan

Cu Eugen Barz, în „Cinematograful singurătăţii”, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2016, pelicula poeziei face concurenţă celei de film, prezentând în registru propriu o viziune asupra lumii, desprinsă din experienţă de viaţă, din lecturi, din trăiri şi din interpretări la cald a unor sentimente. Nu în ultimul rând dintr-o disponibilitate, numită alteori şi altfel talent, de a scrie, pentru că scrisul rămâne.
Volumul de versuri are trei capitole ( denumire prea generoasă pentru părţile, „Binecuvântare”, 15 poezii „David şi Batşeba”, 24, şi „Smerenie”, 17) şi propune, în mare trecere, o privire în ansamblu asupra tot ce poate constitui materie lirică - iubire, condiţie a existenţei, copilărie, cu accent deosebit pe latura credinţei, pentru că autorul face parte din acea categorie a preoţilor care scriu poezii. Desigur că asemănarea cu psalmii biblici este mai mult decât evidentă, desigur că registrul lexical cuprinde cuvinte din domeniul religios, desigur că tendinţe ale moralităţii îşi fac loc prin gânduri libere, dar, mai presus de acestea, Eugen Barz îmbracă poetic o lume a lui, cu o anume întârziere ( e primul volum, la cei 57 de ani pe care îi are şi un debut cu 10 ani mai târziu decât al lui Arghezi) şi dorinţă vădită de a recupera.
„În tine/ nu mi-e dor de nimeni” e Ana Blandiana din poezia „Ţara”, deşi la Eugen Barz, în „Dor”( pagina 17 ) nu poartă ghilimele, iar „Delir” şi „Marginea fricii” ( paginile 67- 68 ) sunt variante ale aceluiaşi text, fapt nu prea obişnuit, mai ales în cazul unui debut, elaborat, aşteptat, amânat: „Aprinde-ţi lumina/ sfinţilor din icoane,/ oasele-mi trosnesc/ sub carne/ şi se ascund/ ca şobolanii în pivniţă,/ iar luna mi se aşează pe frunte/ ca o greşeală.// Unde aţi mai auzit cântecul acesta?” în „Delir” şi în „Marginea fricii”: „Aprinde-ţi bunii mei/ luminile în toate opaiţele/ oasele-mi trosnesc/ sub carne/ şi se ascund/ ca şobolanii în pivniţă,/ iar luna se aşează pe fruntea mea/ ca o greşeală.// Unde aţi mai auzit cântecul acesta?”
Titlul cărţii este surprinzător. În primul rând că am căutat prin volum o poezie cu acelaşi nume, cum se obişnuieşte, dar n-am găsit, şi în al doilea rând că vine din afara programului, ca o himeră, ca o salvare sau ca o capcană, poate.
În rest, cartea are imagini alese, precum „nori care se varsă în oameni”, „apă de pus la gânduri”, „mirosul părului la plic”, „genunchi aşezaţi la rugăciune” sau „Dumnezeu care ţine uşa deschisă”, „inima în formă de melc”, „poeţi adăugând cuvintelor harfe”, „copaci care înfig nemilos florile în poet”, ”sărbătoare a versurilor fără nume”, „spălatul pe mâini de versul alb”. Şi, mai departe, alte şi alte versete, în căutarea psalmului întreg, rotund. O primă tentativă este şi rămâne pentru cititor poezia „Binecuvântare”, titulara primului capitol: „Mereu am ştiut/ că degetele dreptei mele/ au fost făcute/ în zi de sărbătoare/ cu ele fac şi desfac/ semne de binecuvântare,/ pe care le înmulţesc mereu.”
Dacă poezia ar fi o promisiune, atunci Eugen Barz reuşeşte să scrie una dintre cele mai frumoase: ”Cu mine nu sfârşeşti la ferestre”. Chiar dacă finalul e unul neaşteptat pentru tot parcursul cărţii, care anunţă alt orizont, acesta cade într-un moment al adevărului rostit cu toată gura: „voi striga moartea cu numele corect”. În toată făptura poeziei, „fruntea aşezată sub inimă” deţine un loc aparte, fiind triumful raţiunii asupra pasiunii, în lupta dintre sacru şi profan.
„Cinematograful singurătăţii”, chiar aşa, cu termeni antagonici, e un debut, gata pentru alte şi alte desfăşurări. Eugen Barz e un poet care a pierdut mult, dar care la fel de mult merita să câştige. Doar timpul a mai rămas de partea lui. Timpul poeziei.