Portretul literar

         Portretul literar îl găsim începând cu primii scriitori din veacul al XIX-lea. În ,,Fiziologia provincialului”, 1840, Costache Negruzzi oferă un portret generalizator, asemănător ,,Caracterelor” lui La Bruyere. Scriitorul punctează o categorie socială generală, prin trăsături văzute prin care învie atât figura cât și moravurile modelului său. ,,Provințialul îmblă încoșmănat într-o grozavă șubă de urs, poartă arnăuț în coada droșcii înarmat cu un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint, șuba de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente ale boierului ținutaș, fără ele nu se vede nicăieri. Figura lui este lesne de cunoscut, cele mai adese este gros și gras, are fața înflorită, favoriți tufoși și musteți răsucite...” Negruzzi folosește asociații tipizate de cuvinte ca ,,față înflorită, musteți răsucite”, cuplul de adjective-adverbe ,,gros și gras”, foarte răspândit în limba franceză.

         Prin 1880 Ion Ghica în ,,Corespondența” sa cu Vasile Alecsandri, folosește foarte multe portrete, avem aici o galerie întreagă de caricaturi desenate în stilul lui Daumier, iar evocarea figurilor, reduse la trăsături puține, se asociază cu aceea a pitorescului vestimentar. Portretul așa-zisului ,,Prințipiul Zamfir”, maniac, aciuat pe lângă boierimea din București, ,,Era un om între două vârste, mai mult bătrân decât tânăr, gros la burtă, alb și rumen la față și cu mustățile rase, purta pantaloni cu nanchin galben cu capac, băgați în cizme ungurești cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi de metal cu pajură împărătească, cravată roșie de pambriu, în care intra bărbia cu totul, până la gură, lăsând să iasă de-o palmă două colțuri ascuțite de guler scrobit.” Descrierea recurge la acumularea enumerativă de trăsături în construcții juxtapuse completând în mod succesiv portretul căruia scriitorul îi dă un nume.

         Portretele lui Nicolae Iorga aflate în seria volumelor ,,Oameni care au fost” ne oferă ocazia să ne oprim la cel al lui Ovid Densusianu scris la moartea acestuia în anul 1938. Iorga explică prin date ereditare neadaptibilitatea lui Densusianu introducând în portret caracterizarea succintă a înaintașilor lui Ovid, erudiții Aron și Nicolae Densusianu, apoi definește firea neadaptabilă a modelului și termină printr-o frază nominală prin care se deschide o perspectivă asupra trecutului neguros, greu parcă de determinismul unui întreg neam. ,,Ovid Densusianu, care a plecat ca pe furiș din viața pe care n-a vrut s-o primească așa cum era și n-a putut s-o domine așa cum el ar fi vrut, a fost, în societatea românească preocupată de atâtea probleme și frământată de atâtea patimi, un neadaptabil. Aducea aplecarea către aceasta de la părinții săi înșiși, oameni de mare discreție, plini de inteligență și chiar de talent, dar înainte de toate feriți de lume. Ce splendid exemplar de romanitate ardeleană și în corp, în figură, era tatăl său, dacul cu părul și barba colilie, care a fost neînduplecatul și cu toată lumea îndușmănitul, nu din ură, ci dintr-o necesitate sufletească specială, Aron Densusianu! Ce călăreț singuratec, îmbătat de vântul culorilor propriei închipuiri, i-a fost unchiul, Nicolae Densusianu, care găsise în Bucegi leagănul zeilor elenici! De o precocitate extraordinară, erudit înainte de douăzeci de ani, de o stăruință fără pereche la lucrul metodic, fiind nepotul acelora, păstra aierul de familie. O mare voință de a se afirma, de a crea  și a schimba, fără nimic din mijloacele, pe lângă inteligența pe care o avea din belșug, necesare pentru a se atinge scopul.”Pe Iorga îl interesează în portretul contemporanului său O. Densusianu, firea adâncă, realitatea morală a acestuia. În acest scop portretistul întrebuințează termeni denumind însușiri sufletești observate în modelul său sau în înaintașii săi. Terminologia psihologică și morală era total absentă în portretele anterioare, acelea zugrăvite de C. Negruzzi și Ion Ghica.

         În arta portretistică a lui Iorga remarcăm menirea propriu-zisă a domeniului intern, adâncimea morală a descripției susținută de o gravă și înaltă emoție, vechile portrete erau doar pitorești, însă pătrunderea spre uman fiind caracteristica cea mai importantă a artei portretistice a lui Nicolae Iorga.

George Călinescu are o tehnică de portretizare de tip realist și clasic, vedem un echilibru al proporțiilor, concizia și expresivitatea termenilor, iar persoanele au o valoare emblematică. Portretele lui Călinescu sunt elaborate meticulos, din perspectiva unui personaj, iar trăsăturile fizice se subordonează trăsăturilor psihice care le domină. În ,,Enigma Otiliei”, în capitolul întâi, avem o imagine a Auricăi pe care o receptăm din perspectiva lui Felix și a doctorului Weismann. Avem trăsăturile feței, ,,ochii bulbucați, bărbia în forma unui ac, obrajii prelungi, tâmplele lipsite de grație”, nu vedem nici o atracție feminină la Aurica, acest tip al fetei bătrâne, bârfitoare, invidioasă, un fel de verișoară Bette din Balzac, în căutate continuă de partide, iar în fața bucuriei altora devine isterică.

         Portretele colective ne duc tot la Balzac, se prezintă gradele de rudenie, se stabilesc genealogii. Interesante și semnificative sunt secvențele în care ni se prezintă rudele lui Stănică Rațiu, o numeroasă familie, iar factorul de coeziune este aici un fel de mentalitate de trib.

         Revenind la Balzac vedem în romanul ,,Eugenie Grandet” portrete foarte bine realizate în care remarcăm portrete realizate prin descriere fizică și prin biografie, iar odată cu evoluția personajului portretul câștigă noi elemente. Trăsăturile fizice sunt descrise literal ca de altfel și caracterul, însă trebuie să fim atenți la rolul mediului în care se proiectează personajul respectiv, adică obiectele care-l înconjoară, hainele, casa, etc. Portretul cel mai amplu în romanul acesta este cel al lui Felix Grandet, fizionomiile se schimbă cu vremea, cu timpul care curge totdeauna, spre deosebire de imaginile arhitectonice care, în roman, rămân invariabile ori de câte ori apar. Ca percepție generală, personajele sunt creionate în momentul intrării lor pe scena romanului. În romanul acesta eroul Grandet are un amplu portret, circa zece pagini, avem un portret fizic, avându-l pe Grandet la vârsta de șaizeci de ani, vârsta de la începutul romanului, mai avem o biografie care ne arată momentele importante pentru sporirea averii dogarului, o imagine a capitalistului la lucru, și aici vedem talentul și capacitatea bătrânului, și în sfârșit avem opinia comunității despre acest om. Putem a ne imagina caracterul eroului nostru, după bărbia dreaptă, expresia privirii care semnifică un fel de cruzime, buzele absolut fără nici o curbă, și aici ne gândim la energia personajului și inflexibilita sa, ,,dinții albi sunt caracteristici unui carnivor, iar cutele transversale care îi brăzdează fruntea ne dezvăluie un om care gândește”, este un gânditor. Aspectul ,,tăbăcit” al figurii sale ne arată un om care își duce viața în aer liber, un prototip al țăranului francez de prin anii 1830. ,,Apucăturile lui erau foarte simple”, epitetul ,,simplu” indică o trăsătură aparte a caracterului eroului nostru, el este direct, merge drept la subiect, nu este sofisticat.

         Tehnica lui Balzac de a construi un portret este deosebită, el schițează o listă care cuprinde elementele corpului omenesc și fiecare dintre ele are un adjectiv epitet care îl individualizează. Pe lângă portretul fizic mai vedem o expunere a conduitei eroului nostru, la Grandet această conduită apare în text chiar mai înainte de portretul propriu-zis, portret care este completat de biografia personajului. Talentul în afaceri este semnificativ și pitoresc, ,,Cuvintele lui, îmbrăcămintea, purtările sale și clipirea ochilor făceau legea în ținut, unde fiecare, după ce-l studiase asemenea naturalistului care cercetează efectele instinctului la animale, ajunsese să recunoască adânca și tăcuta înțelepciune a celor mai neînsemnate din mișcările sale!” Vedem aici metodele de lucru ale biologiei pe care Balzac le cunoștea bine și punea o mare însemnătate pe ele. Iată și impresia pe care eroul o dă celor care-l cunosc, ,,Domnul Grandet inspira deci respectuasa stimă la care are drept un om ce nu datorează niciodată nimic nimănui...Nimeni nu putea să-l zărească trecând pe stradă fără a încerca un sentiment de admirație, amestecat cu stimă și teroare.” Averea fostului dogar este colosală, ,,Exploata o sută de pogoane de vie care îi aduceau în anii de belșug șapte sau opt sute de butoaie de vin. Stăpânea treisprezece moșioare, o veche mânăstire...mai avea o sută douăzeci și șapte de pogoane de pajiști.” Veniturile lui erau calculate de Balzac, care se pricepea foarte bine la așa ceva, la circa patru milioane sub formă de terenuri la care se putea adăuga o sumă lichidă cam la fel de mare ținând cont că ne aflam cam prin 1816. Așadar iată respectul de care se bucura Grandet, ,,O avere atât de mare înveșmânta cu mantie de aur faptele acestui om.”