Portretul unui prieten de peste Prut

Între portretele remarcabile realizate de Gavril Istrate marilor personalități din domeniul filologiei, culturii și al literaturii române se numără şi cel al fostului decan al Facultăţii de Filologie din Chişinău, Ion Osadenco. Într-un articol întitulat Eu am iubit Basarabia din copilărie, Gavril Istrate, spune că l-a cunoscut la Chişinău, când s-au împrietenit şi, de atunci amândoi s-au vizitat reciproc, au întreţinut o bogată corespondenţă. Amintirile detaliate despre prietenul său sunt prezentate în articolul Ion Osadcenco, publicat inițial în „Convorbiri literare” şi apoi în ,,Studii şi portrete’’, 2001.
Prietenia lor a avut la bază şi acordul care se stabilise între universitatea ieșeană și cea din Chișinău. „Am descoperit un om deosebit în profesorul de literatură Ion Osadcenco, un om de o bunătate sufletească cu adevărat rară”. Timp de două săptămâni, cât a stat la Chișinău și au fost aproape tot timpul împreună, năsăudeanul Gavril Istrate a avut răgazul să-l observe pe îndelete : „Nu l-am văzut niciodată posomorât sau abătut. Necazurile pe care, cu siguranță, le va fi avut și el, n-au fost exteriorizate niciodată. Nu l-am văzut decât zâmbind și cu fața luminată de generozitatea cu care întindea mâna de ajutor necesară oricui i-ar fi solicitat sprijinul, indiferent în ce problemă”.
Gavril Istrate reface atmosfera pe care a cunoscut-o în mediul universitar din Chişinău, atmosferă care se datora unor profesori precum era Ion Osadcenco : „Se bucura de mare simpatie în rândurile studenților și de stima și respectul colegilor. Era străin de orice morgă și de orice înfumurare în care cad cei mai mulți dintre cei cărora li se încredințează o muncă de răspundere. Am participat la cursurile lui și l-am însoțit când el însuși se ducea să-i asiste pe alții. Am participat la numeroase întruniri ale studenților precum și la unele ședințe administrative ori de comunicări științifice ale cadrelor didactice și, mărturisind adevărul întreg, l-am urmărit cu foarte mare atenție, ca să-l pot «citi» mai bine”. Concluzia la care ajunge Gavril Istrate este una relevantă: „N-am văzut niciun gest și n-am auzit nicio vorbă din gura lui care să nu se potrivească cu situația dată ori cu contextul respectiv. N-am observat nicio încercare de a «politiza» cele spuse, cu gândul că un străin, cum eram eu acolo, nu trebuia să cunoască și eventualele neajunsuri din munca ori din concepția celor despre care se vorbea”. Sentimentul de frațietate pe care Osadenco îl transmitea colegului său ieșean este indubitabil: „Am văzut, în toată atitudinea lui, comportarea unui adevărat frate și atunci când discutam probleme dinafara învățământului, pe drumurile pe care le-am făcut spre Orheiul Vechi și spre Criuleni, spre Tighina, Tiraspol, Odessa ori spre Cetatea Albă”.
Acest sentiment va fi consolidat în corespondența ulterioară dintre cei doi mari înaintași : „Impresiile mele asupra omului, formate în urma contactului direct cu el, scrie în continuare Gavril Istrate, se confirmau din cele peste treizeci de scrisori pe care mi le-a trimis, precum și din relatările mai multor foști studenți de-ai lui”. Apreciindu-l pentru calitatea sa de specialist în istoria literaturii române, care a predat pe marii clasici din secolul al XIX-lea, în frunte cu Eminescu, Alecsandri și Negruzzi, Gavril Istrate va menționa atașamentul lui Osadcenco, în special, față de Constantin Negruzzi, a cărui operă a studiat-o în întregime și a concretizat-o „într-o bună monografie”. S-au căutat apoi unul pe altul prin scrisori și au făcut mereu schimb de cărți. Ultima epistolă primită de la Ion Osadcenco, a lăsat impresia unor concluzii privind relațiile dintre ei, și, în același timp, a marcat îngrijorarea care începuse să-l învăluie. Se stinge din viaţă în anul 1994 şi la două decenii distanţă unul de altul, în 2014 , cei doi oameni de aleasă cultură, se vor întâlni în veşnicie.