Pr. Maxim Morariu: La ceas de pandemie, Credinţa este o provocare

            Iubiţii mei,

            Cu câţiva ani în urmă, am scris un text în apărarea lui Toma. Era dedicat acestei duminici. Astăzi, dacă ar fi să îl rescriu, aş păstra elementele lui esenţiale. Marele protagonist al acestei zile este, cu aprobarea Înviatului din Nazaret, Toma. Îndoielnicul sincer, chemat să se atingă de Domnul, spre a se contamina de bucuria evenimentului ce avusese loc nu demult şi a deveni promotorul lui.

            Şi totuşi, la ceas de pandemie, cred că ar fi mai potrivit să ne oprim nu asupra unui om care a păstrat distanţa regulamentară, impusă nu de vreo ordonanţă, ci de amestecul fericit de uimire şi bucurie, ci asupra unui mesaj care, în condiţiile de astăzi, capătă parcă o nouă lumină.

            La finele întâlnirii cu ceata ucenicilor încă uimiţi, după ce Apostolul se încredinţează de realitatea corporală a ridicării din morţi, Hristos rosteşte un frumos cuvânt. E adresat pe de-o parte celui în cauză, însă are şi o dimensiune perenă. Ne sună şi nouă, cum s-ar zice: "Fericit eşti tu, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut!" Fără a-l mustra pe ucenicul clasat în tagma "nărăvaşilor" de ceata ucenicească, ce nu fusese nici ea cu mult mai "brează", Hristos arată totuşi bogăţia şi diversitatea formelor de credinţă. Anticipând ceea ce va zice ulterior un alt beneficiar al unei întâlniri revelate, respectiv "Apostolul neamurilor", anume că credinţa este "încredinţarea celor auzite", Mântuitorul defineşte o importantă virtute teologică prin intermediul unei provocări. De-atunci şi forme mai mundane ce-au derivat din acest termen, lasă să se întrevadă posibilitatea lipsei unei confirmări empirice a unui fapt mărturisit.

            Credinţa este aşadar o provocare. Alăturarea ei în tagma virtuţilor teologice cu iubirea şi nădejdea, o face să devină parte a unei adevărate panoplii în care nu realitatea palpabilă, ci cea senzuală, empatică, contează. În astfel de momente, când boala însăşi este un fapt ce poate fi văzut doar prin intermediul unor aparaturi medicale speciale şi chestiuni precum durerea sau suferinţa, deşi lipsite de corporalitate, sunt de o neîndoielnică realitate, ar fi de-a dreptul absurd ca cineva să conteste realitatea unei credinţe ce nu îmbracă un veşmânt al corporalităţii. În plus, aşa cum cele mai sus menţionate pot fi constatate pe baza stărilor pe care le dau celor cu care intră în contact şi a efectelor lor, şi credinţa are această proprietate. E drept, la alte proporţii şi în alt mod. Dacă suferinţa produce durere, chircire sufletească şi uneori îmbătrânirea sau chiar moartea trupului, credinţa aduce bucurie, siguranţă. Transformă omul dintr-o trestie pribeagă într-un stejar vânjos, capabil să facă faţă marilor furtuni.

            În astfel de momente, când furtuna vine şi cu toţii suntem, prin natura existenţei, fragile paie pe care primul vânticel le poate dezrădăcina, suntem aşadar chemaţi să redescoperim antidotul spiritual al credinţei. Nu oricum, ci în modul în care ne îndeamnă astăzi, pornind de la episodul încredinţării lui Toma, Evanghelia. Credinţa celor care nu au văzut! Una ce vine ca urmare a unei vieţi creştine trăite în lumina Evangheliei şi ca o formă de testimonianţă a norului de mărturii oferit de Scriptură şi tradiţia Bisericii. Efectele ei pot diminua, atât la nivel sufletesc, cât şi trupesc, devastatoarele urmări ale oricărei forme de boală molipsitoare, indiferent de natura ei. Să cerem aşadar Celui căruia, urmele piroanelor i-au rămas întipărite în mâini şi în picioare chiar şi după Înviere, uimindu-l pe cel căruia i-au fost arătate, să ne dea această putere şi vom birui! Hristos a înviat! Cu El să-nvie şi inimile noastre!

            Pr. Maxim Morariu