Pr. Radu Liviu Roșu: Neputința în fața vieții – o realitate greu de acceptat

 Dragii mei cititori, dacă în articolul trecut am vorbit despre lipsa de control asupra vieții și ce înseamnă acceptarea acestui lucru atât de către dependent, cât și de fiecare om în parte, în acest articol continuăm să scoatem în evidență și mai mult faptul că, de cele mai multe ori nu noi suntem cei care sunt stăpânii diverselor situații de viață, ci doar ni se pare acest lucru, iar când situațiile nu se rezolvă după închipuirile noastre adeseori reacțiile nu sunt tocmai plăcute și dăm vina pe altcineva pentru insatisfacțiile noastre.

Când avem o stare de insatisfacție față de propria viață sau societate adeseori ne gândim la faptul că ceva trebuie schimbat, că ceva nu am făcut bine. Sau cădem în autocompătimire că viața este nedreaptă cu noi.

Ba de multe ori, din cauza acestor insatisfacții avem tendința să credem, și uneori chiar o facem, că anumite persoane trebuie să se schimbe pentru ca totul să fie bine. Încercăm să luăm deciziile care ne convin nouă, astfel încât situația să se schimbe pe placul nostru.

Principiul unu de recuperare îl învață pe dependent, dar și pe noi, să eliminăm trenulețul cu aburi din mintea noastră care spune: „Eu cred că pot, eu cred că pot”, și apoi să vedem cât de departe suntem de Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este regizorul întregului univers și că nimic nu este întâmplător în viețile noastre.

Practic suntem chemați cu toții la acceptarea realității exact așa cum o rânduiește Dumnezeu pentru fiecare în parte, iar ceea ce ni se întâmplă se întâmplă din voia lui Dumnezeu pentru o mai mare apropiere a omului de El și pentru creșterea noastră duhovnicească.

Scopul acestui principiu este ca individul sǎ fie pregǎtit pentru a ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el nu este mai mult decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ de amǎgire.

Aceste principii, de fapt, nu doresc sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovǎţie care este un alt mod prin care individul denatureazǎ realitatea momentului prezent sau cu alte cuvinte nu cere vinovăție: „am făcut greșeli teribile, iar acum plătesc pentru asta”. Vinovăția e un sentiment ce poate fi dăunător.

Se cere, practic, o oarecare conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el /ea să fie. Opusul bunăvoinţei este “negarea” şi ea implică orice încercare de a întoarce şi de a răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul prezent cât mai confortabil.

Motivul pentru care negarea este dăunătoare cea mai mare parte din timp este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Este important să fim conştienţi că, dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a pierde cele mai bune lucruri care ni se întâmplă, pentru că, inevitabil, realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.

Cel mai important erou spiritual al Pasului Unu este Fiul Risipitor. El apare într-o pildă spusă de Domnul Hristos discipolilor săi, aceasta ne este citită ca una dintre Evanghelii la pregătirea pentru începutul Postului Mare, şi merită citită şi recitită odată ce devine familiară. Primindu-şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl său trăia încă), fiul rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o pe toată. La final, a rămas fără nici un ban, murea de foame şi a fost forţat să se angajeze la porci –munca cea mai degradantă pentru un  evreu.

În timp ce stătea acolo, privind cum mâncau porcii, fiul rătăcitor şi-a dat seama că îşi dorea de fapt  să mănânce mâncarea porcilor. Acesta este momentul în care “s-a văzut pe sine” – şi-a dat seama de realitatea situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul Unu sau, și-a văzut propria realitate în care se desfășura viața lui.

Un alt exemplu este Zaheu Vameșul, o altă Evanghelie citită înainte de perioada Postului. Zaheu a dorit să-l vadă pe Iisus, dar i-a fost foarte dificil, din moment ce era un om scund. Deşi era destul de ridicol pentru un om la vârsta şi la statutul său, s-a decis să se urce într-un pom pentru a-l vedea pe Iisus. Nu a rămas în spatele mulţimii, prefăcându-se că ar vedea peste capul tuturor. S-a căţărat în copac. În acel moment el a făcut Pasul Unu.

Dacă analizăm viața de zi cu zi observăm la fiecare pas cât suntem de neputincioși în a controla ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ceea ce este important, însă, este să realizăm că vor apărea mereu situații dificile după cum Însuși Hristos ne spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33)

Pentru creştinul ortodox poate să fie corect să spunem că cea mai presantă latură a acestui proincipiu e reflectată nu atât de haotica lipsă de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor), ci de o conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe e individul şi viaţa sa de Dumnezeu.

E posibil ca o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se întâmplă în stadiul “realizării” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a decide să se întoarcă la tatăl său. Însă, există şi un pericol. Poate că în acest stadiu dorinţa arzătoare însăşi se bazează pe o viziune asupra realităţii care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel, acea viziune e greşită.

Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că viziunea pe care şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său) venea din mintea sa bolnavă, nu din viziunea tatălui său. În termeni practici, în facerea Pasului Unu e important să ne dăm seama de cât de departe e cineva de Dumnezeu şi de cât de disperată e viaţa cuiva din orice punct de vedere, mai ales din cel al bunătăţii lui Dumnezeu.

”Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.” (Psalmul 62, 1-3)

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!