Pr. Vasile Beni: Şi noi Murim… ca mâine!

Dragii noştri credincioşi!

        Fiecare zi de sâmbătă este dedicată, închinată, pomenirii sau aducerii aminte celor plecaţi dintre noi, mutaţi din viaţa aceasta trecătoare la viaţa cea veşnică. Este bine de ştiut că de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îi pomenim pe cei plecaţi dintre noi „Pe toți cei adormiți dintre neamurile noastre, strămoși, moși, părinți, frați, surori,fii și fiice și pe toți cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”.

          Dacă prin cult în general înţelegem orice formă sau act religios care este menit să-l pună pe om în legătură cu bunul Dumnezeu, prin cultul morţilor ar trebui să înţelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat, din viaţa aceasta trecătoare în viaţa cea veşnică.

        Pentru că, potrivit învăţăturii de credinţă, viaţa creştinului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, ci sufletul îşi continuă existenţa dincolo de hotarele vieţii pământeşti.

         În creştinism nu este un zid despărţitor între vii şi morţi, pentru că rugăciunea îi uneşte pe toţi, iar creştinul ştie că iubirea lui Dumnezeu şi de aproapele este cea mai mare poruncă. Moartea nu poate rupe această legătură de iubire, pentru că iubirea uneşte lumea de dincolo de mormânt, cu lumea de aici. Iar credinţa în viaţa de veci şi iubirea faţă de cei dragi sunt temeiurile rugăciunii noastre pentru cei adormiţi.

         Este foarte important aşadar să ne rugăm pentru cei plecaţi pentru că nu doar ei beneficiază de acest act liturgic, ci şi noi, pentru că am putea spune că la fiecare parastas, ne aducem cu drag aminte de cei plecaţi.

      Parastasul este o lecţie care ne învaţă că la capătul vieţii ne aşteaptă moartea, că viaţa este trecătoare, iar sensul vieţii nu este numai acumularea de bunuri, ci mântuirea sufletului. De aceea inspirat, Eminescu vrând să ne pregătească pentru mare plecare zicea: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”- este sublima lecţie a creştinismului care vrea să ne înveţe cum să murim frumos.

        Să nu-i uităm şi să ne rugăm, să ne rugăm şi să nu-i uităm pe ei, pe cei care ne-au dat viaţă, ne-au oferit frumuseţea copilăriei, au investit în noi ca să devenim oameni de omenie care să facem cinste bisericii şi societăţii, să le păstrăm vie memoria. De ce? Pentru că citindu-l pe marele mitropolit Bartolomeu: „Moartea este singura noastră certitudine dintr-o viaţă de om” şi va veni o vreme şi în viaţa noastră când va trebui să plecăm din lume, iar dacă ar trebui să lăsăm câteva cuvinte la plecarea din lumea aceasta cred că acesta ar fi: „Să nu ne uitaţi!”

     Apropiindu-mă de încheiere, m-aş opri la una dintre frumoasele poezii care ne transmite şi un frumos şi înţelept mesaj:

Murim… ca mâine

 E-aşa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe alee

acolo unde-i vezi or să mai stea

voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de anotimpuri şi de ploi,

cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot aşa o să se plece,

mirată, peste apa care trece

noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viaţa e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare neînţeles

şi trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori şi nu zâmbim

noi, care-aşa de repede murim

(Magda Isanos).

Pr.Vasile Beni