Pr. Vasile Beni: Cultul morților

      Doi evrei s-au certat pentru o bucată de pământ şi pentru că nu s-au înţeles au mers la Rabin să le facă dreptate. Iar Rabinul le-a spus: ,,Pământul nu este al nostru, ci noi suntem ai pământului”.

        Înainte de a muri mama fericitului Augustin, el şi fratele său voiau să o îngroape în pământul ţării lor. Ea le-a zis: ,,Îngropaţi acest trup oriunde, să nu vă tulbure nicio grijă de el, un singur lucru vă rog, anume, la altarul Domnului să vă amintiţi de mine, oriunde veţi fi. Aceasta este ultima mea dorinţă”.

                                         Dragii noștri credincioși!

    Dacă prin cult, în general, înţelegem orice formă sau act religios care este menit să-l pună pe om în legătură cu bunul Dumnezeu, prin cultul morţilor ar trebui să înţelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat din viaţa aceasta trecătoare în viaţa cea veşnică.

       Vrednicul de amintire și de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu spunea într-una din predicile sale că: „Moartea este singura noastră certitudine dintr-o viaţă de om!”  Pentru că, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ne place, fie că nu ne place, cu toții ne îndreptăm spre viața veșnică pentru că ,,Rânduit este omului odată să moară și după aceea să fie judecat ne spune Sfânta Scriptură(Evrei 9,27), iar poetul Mihai Eminescu în versuri zice: „De-am fi din zei coborâtori / C-o moarte toți suntem datori /Pentru că toți se nasc spre a muri /Și mor spre a se naște”.

    Ne aflăm într-o perioadă specială a anului bisericesc, când ne pregătim pentru a intra în Sfântul şi Marele Post, perioadă în care în sfintele noastre biserici se înalţă rugăciuni în fiecare zi de sâmbătă, pentru cei mutaţi din viaţa aceasta trecătoare, la viaţa cea veşnică. Se ştie, dar este bine de amintit că de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îi pomenim pe cei plecaţi dintre noi: „Pe toți cei adormiți dintre neamurile noastre, strămoși, moși, părinți, frați, surori, fii și fiice și pe toți cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”.

     Cred că nu există un subiect mai greu pentru preot în activitatea sa predicatorială, decât a vorbi despre moarte. Pentru că aici se cuprinde: viața pământească, cerul, lumea de aici, lumea de dincolo, omul, Dumnezeu, cu un cuvânt totul.

      A vorbi la onomastica unui prieten, este o mare bucurie. A vorbi la o aniversare, este o mare cinste. A predica duminica la sfânta Liturghie, este un lucru deosebit și dacă ai uitat ceva poți s-o spui data viitoare, dar a vorbi la înmormântarea sau parastasul unui prieten, unei rude sau a unui cunoscut, este o durere, este o strângere de inimă pentru că se vorbește din suflet pentru suflet.

         Patriarhul Daniel predicând despre cultul morților spune și ne îndeamnă: „Avem datoria morală și spirituală să-i pomenim în rugăciune pe cei trecuţi la cele veșnice şi mai ales să arătăm semne de iubire duhovnicească faţă de cei care au rămas îndoliaţi. Când ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră”.                        Versurile poetului creștin Traian Dorz, descriu călătoria noastră prin această lume, și care ar trebui să fie un moment de reflecție și meditație:                      „Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!”...

         O frumoasă maximă ne îndeamnă astfel: „Meditează îndelung cine ești, ce faci, de unde vii și încotro te îndrepți, pentru că trei lucruri nu pot fi oprite: timpul, gândul și moartea”. 

Pr. Vasile Beni