Melania Cuc: Toți vorbim, nu ascultă nimeni

Trăim în zodia vocilor care se amestecă, a microfoanelor ce amplifică zgomotul și a urechilor care tot mai greu disting esențialul de balastul cu care ne poluăm fonic unii pe alții. Realitatea de care ne plângem este, de fapt, oglinda în care se reflectă o lume grăbită, nemulțumită, o umanitate care pare să-și fi atrofiat capacitatea reală de a dialoga.

Nu mai avem răbdare să ascultăm fraza interlocutorului până la capăt — de aici senzația tot mai acută că nu ne respectăm unii pe alții, indiferent de poziția socială sau de funcția fiecăruia. Cabinetele psihologilor sunt tot mai căutate, iar preoții cu har atrag nu doar credincioși, ci și oameni care n-au cui să-și împărtășească grijile. Noi nu căutăm rețete magice, ci simplul dar al ascultării, dar pe care l-am avut nu demult, dar l-am pierdut din păcate. Scriem jurnale, publicăm cărți, postăm pe rețelele de socializare și, paradoxal, tot mai puțini dintre noi își cunosc vecinii de palier sau de pe stradă.

Toți vorbim, nu ascultă nimeni. Frazele, ideile, sfaturile, binețele… trec pe lângă noi ca niște trenuri accelerate printr-o gară părăsită. Ne credem a fi deținătorii adevărului absolut. Cine să ne mai deschidă ochii? Cine să ne amintească faptul că adevărul are nenumărate fațete? Adevărul meu nu este întotdeauna și adevărul tău.

Dacă în casa mea e cald și bine, voi spune că iarna va fi un anotimp de poveste. Pentru omul care tremură în spatele unui geam înghețat, iarna ce vine are cu totul alte coordonate. E adevărul undeva la mijloc? Ca să aflăm, e nevoie să ne privim în ochi și să începem un dialog real.

Lumea nu e nici bună, nici rea. Se sprijină pe legi și cutume modelate de istorie. Dar aceste jalone sunt oare perfecte? Se potrivesc ele fiecărei generații „ca pantofii de dans”? Până unde merge bunul-simț al individului, generozitatea lui? Și până unde merge severitatea legiuitorului?

În comunism, pentru toate neajunsurile zilnice, oamenii de rând încă se mai ascultau între ei. Nu și politicienii. Egalitatea impusă  de communism crea iluzia că vocile aveau același preț, desi, știm că nu era așa. În democrația de astăzi , care este  sabie cu două tăișuri,  tehnologia ne-a apropiat, dar ne-a și înstrăinat. Rețelele anonime invită la judecăți rapide și la un limbaj în care acuratețea expresiei nu mai contează. Vocabularul se erodează, iar în loc de cuvinte folosim semne și cerem reacții rapide. Comentăm la grămadă știrile violente, dar furia și înjurătura nu vindecă pe nimeni.

Cum or fi fost oamenii de acum câteva secole? Cu siguranță că aveau păcatele lor, dar știm că undeva, în Agora ateniană, de exemplu, respectul se clădea din ascultare. Socrate își purta dialogurile prin întrebări. Aristotel vedea omul ca „ființă politică”, iar cetatea ca un organism ce trăiește prin dialog deschis. Când încetăm să ne mai ascultăm, pierdem din demnitate, din reperele morale ale binelui și răului. Istoria ne oferă suficiente exemple de societăți căzute în haos pentru că vocile plebei și cele ale coducătorilor s-au suprapus, neînțelegrea a dus la haos.

Păcatul trufiei a mers pas cu pas cu istoria. Conducători care nu și-au ascultat poporul au prăbușit regate. Revoluția franceză a izbucnit pentru că aristocrația a ignorat glasul unei națiuni flămânde. Avram Iancu a strigat pentru drepturile românilor dar Împăratul avea urechile peceluite. Răscoala din 1907 ne spune ce se întâmplă când individul, cel neascultat de stăpân, ajunge să răspundă cu disperarea lui în fața nedreptății.

Exemplele nu s-au oprit la trecut. Secolul XX a ridicat ideologii gălăgioase, ce au  învrăjt oamenii între ei.

Astăzi, mai mult ca oricând, toți vrem să vorbim și aproape nimeni nu vrea să asculte. Ne prefacem că am uitat, dar Liniștea e propice păcii și creației. Toate culturile mari au știut că pacea și dialogul cer inteligență, empatie și calm. Deși au știut adevărul, nu au mers pe drumul păcii până la capăt.

Întrebarea este: ce am învățat din trecut?

O, da, știu, suntem mult prea grăbiți, prea importanți, prea implicați în teorii pentru a ne opri o clipă,- să gândim cinstit,  să  ne întrebăm: ce ne mai fac prietenii vechi, cunoscuții și necunoscuții? Cât  sunt eu cel adevărat, din chipul  ce mi se arată în oglindă?