Prof. Nadia Urian Linul: Ardealul și durerea lui în poezia lui George Coșbuc

        Naționalitatea unui neam, se știe că atârnă, înainte de toate, de limba pe care o vorbește. Un popor care- și pierde limba, încetează de a mai fi neamul care a fost mai înainte și devine neamul a cărui limba și- a însușit-o.

Cu toate prigonirile, neamul românesc din Ardeal, nu numai că și-a păstrat limba strămoșească, ci, datorită strădaniilor oamenilor învățați, atât aici cât și din regatul liber, și- a îmbogățit- o și a înfrumusețat-o.

Nesfârșitele suferințe ale acestei lupte împotriva prigonitorilor noștri precum și mândria de a ne fi păstrat graiul din bătrâni și prin aceasta de a ne fi păstrat ființa noastră de neam românesc și  menținut astfel, dreptul asupra pământului strămoșesc, ne răscolește în suflet George Coșbuc, în poezia ,,Graiul neamului’’:

,,Astăzi stăm și noi la pândă,

Graiul vechi să- l apărăm;

Dar pe- ascuns, dușmanii cată

Să  ni- l fure, să ni- l vândă.

Dacă-n vreme tulburată

Nu ne-am dat noi graiul țării,

Azi, în ziua deșteptării,

Cum să- l dăm?

 

Și mai departe:

 

,,Cu ură mare

Vor căta mereu dușmanii

Graiului român pierzare;

Dar să piară ei cu toții;

Nu l-am dat, și nici nepoții

Nu-l vor da!

    Suferințele poporului român din Transilvania erau atât de grele și strivitoare, cu cât ele durau  de mai multă vreme. Robia pentru neamul nostru de aici a început , de când Gelu, voievodul Ardealului  a pierit în luptă, ucis de cetele năvălitoare ale lui Arpad.

De atunci, spune George Coșbuc, în poezia ,,Moartea lui Gelu’’:

,N- au Domn și n- au țară românii,

Și- aduși de vânturi în țară

Sunt astăzi stăpânii!’’

Moartea lui Gelu a însemnat astfel pierderea libertății și a gliei strămoșești pentru poporul său. Urmașii lui însă nu și-au pierdut nicicând, cu toate grelele asupriri ce au venit peste ei, nădejdea în redobândirea acestor drepturi ce nu puteau fi nimicite.

         Sfârșitul voievodului Ardealului, George Coșbuc și l-a închipuit ca moartea unui erou, al cărui ultim cuvânt pe care îl rostește este acela de ,,patrie’’. Coșbuc ni l-a înfățișat pe Gelu, în ultimele clipe, zăcând pe malul unei ape cu trupul străpuns de sulițe, având lângă sine numai pe calul său iubit. În timp ce, în depărtare se auzeau chiotele de biruință ale năvălitorilor, voievodul român se stingea din viață, nu atât de durerea rănilor, cât de durerea că ,,pierdut-a și oaste, și țară’’. Prea mult însă și- a iubit țara, pentru ca să nu-și dorească alungarea cotropitorilor de pe pământul ei. Pe când valul morții i se coborî pe ochi, el spuse, cu o ultima încordare a puterilor sale, cuvinte profetice, credinciosului său cal:

,,Și poate, sosi-va o vreme

Când munții vor fierbe, vor geme

Cu hohote mamele-n praguri,

Vor trece bărbații-n șiraguri

Când bucium suna-va să cheme

Pe tineri, sub steaguri.

 

,,Iar tu de-i trăi, frățioare,

Să- mi vezi luptătorii-n picioare,

Atunci când sosit va fi ceasul,

Abate-ți pe aicea tu pasul:

Nechează- mi, și- atunci eu din groapă

Cunoaște-ți voi glasul!’’

,,Și- armat voi ieși eu afară,

Și veseli vom trece noi iară,

Prin suliți și foc înainte,

Să ție potrivnicii minte

Că-s vii când e vorba de țară,

Și morții-n morminte!’’

Mai târziu, ajungând Ardealul sub stăpânirea Curții din Viena, poporul român din această provincie, fu cuprins de credința  că va găsi la noul stâpân  mai multă înțelegere, decât la cel vechi.

Părându-i-se că împăratul, într- adevăr, voiește a ușura traiul popoarelor sale, asuprite până atunci, poporul român nu s-a dat în lături de la nicio jertfă pentru scaunul împărătesc pe câmpul de luptă, flăcăii români s- au bătut cu un eroism ce a pus în uimire și pe dușmanii împăratului.

La rândul ei, Curtea împărătească  n-a știut cum să răsplătească poporului nostru, mai bine, pentru aceste fapte de credință și jertfă, decât cu nerecunoștință și dispreț.

De la George Coșbuc, pe care mândria de urmaș al grănicerilor de la Năsăud, l-a îmboldit într- un timp, fără însă de a-și putea duce gândul la îndeplinire, să  scrie un mănunchi de poezii despe vrednicia acestor ostași ,,purtați  și căliți în nenumăratele lupte, pe fronturi foarte depărtate, iu- bitori de învățătură până la renunțarea la mari bunuri materiale de dragul răspândirii acesteia printre fiii lor, ne-a rămas o povestire intitulată: ,,Românii ținând drumul lui Napoleon cel Mare’’, din care se desprinde nu numai un motiv de glorie pentru neamul românesc, ci si o aspră mustrare pentru fosta Curte împărătească din Viena.

,,Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797)- povestește Coșbuc- e cunoscut faptul că războinicul împărat-pe atunci general tânăr, de douazeci și patru de ani- trei zile s-a zvârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi  putut birui, ar fi zdrobit întreaga armată austriacă.

În raportul ce- l face însuși Napoleon către Directorul republicii, spune limpede  că singur acest batalion, l-a adus în neputința de a încuraja și de a nimici cu totul armatele imperial ale habsburgilor. Admiră statornicia  și vitejia acestui batalion ,,îndrăcit’’ și n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor ,,Nemți’’ a căror rezistență a fost într- adevar  neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon  cuvintele, că dacă ar avea un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă  nu știa  pe cine laudă. Acest batalion ne era de nemți. În întreg batalionul era un singur neamț, maiorul-  și- l chema, Voestenradt; toți ofițerii și soldații erau români.

Ei, românii au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de- a  rândul, cu toate că el, după însăși spusele sale, s-a opintit în chipul cel mai disperat să forțeze podul și zăgazul de peste Apone și mocirloasele lui maluri. Era batalionul al- II- lea dintr-al doilea regiment de plăieși  români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane  ale regimentului se luptau pe vremea aceea la Rin cu oștile republicii”

,,Regimentele acestea românești  de graniță erau ,,oastea de elită‘’, o dorobănțime despre care un istoric austriac zice că ,,era singura oaste de elită’’, pe ale cărei  urme puteau habsburgii să alerge cu încredere, pe câmpul de luptă’’

,,Pozițiunea  cea mai importantă pe care trebuia s-o ia Napoleon- povestește mai departe Coșbuc-era tocmai de la Arcole, la Areda Veneției (Areda Veneliarum). Dacă ar fi luat francezii podul, armata  austriacă ar fi fost la rândul ei înconjurată și atacată de la spate și ar fi fost fără îndoială nimicită’’.

,,Apărarea podului a fost încredințată batalionului românesc. Se înțelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuși era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a fost ucis în ziua dintâia. După datele oficiale, cei ce se luptau în fruntea frunții au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă și căpitanul Herța cu cetele lor.’’

Mai departe ni se spune că ,,Francezii izbiră pe români cu atâta furie. Generalul Augereau cu steagul în mână mergea însuși în fruntea ostașilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul și a comandat atacul la persoană”.

A urmat o învălmășeală din care Napoleon a scăpat numai cu mare greutate. ,,A doua zi-continuă povestirea- lupta la pod, cu românii, a ținut din zori până seara. Napoleon însă, prin mișcări dibace, a înconjurat poziția și a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă  austriecii din poziția lor. Românii însă la pod au ținut lupta până- n amurg și apoi s-au retras și ei.

Apărarea podului a costat pe români viața multor sute de soldați, dar și francezii au plătit scump trecerea lui. ,,Acela a fost deci ,,îndrăcitul’’ batalion pe care -l lăuda  Napoleon cu așa de mari cuvinte. ,,O falangă valahică’’, iar fapta ei, care i s-a părut așa de eroică și îndrăzneață  celui mai eroic și mai îndrăzneț general al timpurilor moderne, a fost și atunci recomandată  prin ordinea de zi, ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărți de citire tineretului, numai cât- se înțelege-batalionul e numit ,,de nemți” sau cel puțin ,,batalion austriac’’, dar nimeni nu-și mai aduce bine- aminte, că el într-adevăr era ,,transilvano-valah’’ de la Năsăud.

Bravura acestui batalion, îndeosebi a stegarului Toader Răul, Coșbuc a mai povestit -o , cu multă căldură sufletească, într-o poezie, căreia i- a dat titlul ,,În spital”.

Ni se spune aici că îndată după această luptă, tânărul împărat de pe atunci al Austriei, a voit  să vadă pe răniții români, spre a le mulțumi pentru eroismul cu care s-au bătut. Intrând la ei, generalul care-l conducea, îi spuse împăratului și suitei împărătești:

,,Nu-nțelege vorba, Sire,

Zice -același general,

,,Camarazi, să nu vă mire

Că- ntr- acest spital

Nu-nțeleg nici doi cuvântul

Ce-l vorbim, căci li-i străin

Sunt vitejii din pământul

Cel de râuri plin.

Pe- unde trec ei veseli vara

Peste munții suri și goi;

Ei de acolo sunt, din țara

Turmelor de oi…

Scoborand din munți de- a dreptul

 

Sire, sunt români!

Despre vrednicia cu care acești ostași au știut să-și îndeplinească misiunea ce le-a fost încredințată, i-a vorbit astfel:

,,În supremele momente

Când căzură peste noi

Alte patru regimente,

În amurg cu ploi,

 

Adunați românii-n vale,

Zid în urmă au rămas,

Stăvilind dușmanii -n cale

Până ne-am retras.

 

Câți de moarte-atunci scăpară

Zilnic în spitale curg;

Toți ca leii se luptară,

Tinere habsburg,

 

Și-au murit pentru împăratul

Sute de viteji de- ai mei’’

Și-arătându-I pe stegarul care zăcea greu rănit, generalul a continuat:

,,Dar acest de- aici

ȘAPTE SUTE TREI,

Care zace-așa-n neștire

Și-i lipsește brațul sâng

Îl salut! Dă-mi voie, Sire,

Mâna să- i- o stâng’’

Mai departe, generalul a istorisit împăratului fapta vitejească săvârșită de acest erou, care în lupta de la podul de peste Apone purtase steagul regimentului. În toiul bătăliei- povesti generalul-stegarul își pierdu o mână. Primind și alte răni, cari îl doborâră la pământ, n-avea putere s- o ia repede la fugă, așa încât era pe cale de a fi prins.

Nu-i era teamă  de el, ci de steag. Căderea acestuia în mâna dușmanului ar fi însemnat o mare rușine, nu numai pentru regiment, ci și pentru împărat. De aceea, nenorocirea aceasta voia s-o înlăture, cu orice preț. Un gînd de scăpare îi trecu prin minte. Prinzând pânza cu dinții, nu  se lăsă până ce n-o rupse, de sus până jos. Aruncă prăjina la o parte, iar pânza o vârâ în sân. Porni apoi către ai săi, târându-se printre stânci și prin păduri. A patra zi, sleit de foame și durere, a dat peste bravii săi camarazi. Era fericit. Scăpase steagul și păstrase onoarea regimentului și a împăratului.

Auzirea acestei purtări de erou a zguduit adânc pe împărat. A urmat o clipă de tăcere, în care:

,,Cald bătea- n ferestre - amurgul;

Nimeni n-a mai zis nimic.

Și plecat spre pat habsburgul

Către- acest voinic,

 

Blând l-a sărutat pe frunte;

Spre români întors apoi;

,,Vara, pășunând pe munte

Turmele de oi,

 

Ș -adunați pe lângă masă

Iarna la ospăț și nunți,

Spuneți tuturor de acasă

Celor de prin munți,

,,Și le-nseninați viața

Cu cuvânt înălțător,

Că pe- un soț de-al vostru-n fața

Voastr- a tuturor,

 

Sărutându- l împăratul

L-a numit copil al său,

Și c-am stat plângând pe patul

Bietului flăcau!’’

Cu timpul, împărații de la Viena au uitat însă de toate aceste fapte de vitejie făcute pentru ei și prin nepăsarea lor, au sporit durerea poporului român din Ardeal. Nădejdile acestuia, după ce s-a convins că de la Viena nu-i poate  veni niciun bine, s-au îndreptat cu tot mai multă încredere spre țara mamă. Dogoreala acestei credințe în sfânta zi a dezrobirii neamului nostru din Transilvania a exprimat-o  Coșbuc în poezia ,,Spadă și săbii’’ și anume, în versurile:

,,Visăm  de mult, visăm voinicul

Ursit să scape-o fată de-mpărat,

Cum Făt-Frumos ursit a fost s- o scape

El iar o să ridice -un neam furat.

De- ai săi dușmani si- aproape aruncat,

Subt bulgării -nmormântătoare-i sape’’.

Crescut în dragostea de neam, George Coșbuc nu se putea simți deplin fericit, de aceea își dorea scăparea fraților de sub tiranie.

,,Și sfârșitul tău veni -va

Azi ori mâine- ori mai apoi!

Și-o să poți tu sta -mpotrivă

Poate-a celor mai vr-o doi.’’