Prof. Vasile Găurean: Fiul meu/fata mea, ai grijă de tine! Dumnezeu să aibă grijă de tine!

    Pe când eram profesor la Sieu-Odorhei, notând pe cei absenți, întrebam uenori și motivul :

     -Cum de lipsește cutare +kpentru  a doua zi?

     -Dom” profesor, -zice eleva de serviciu- X a văzut filmul cu Tarzan și a vrut să facă și el așa într-un dud înalt. O vreme i-au reușit săriturile, dar la un moment dat a ratat creanga vizată și a căzut. Pare-se că și-a frânt un picior și are probleme la coloana vertebrală.

                                        x

       Iată cum dintr-o joacă de tot puerilă, un școlar bun altfel, își pune în cumpănă destinul. Ce dureros este ca tu să fii ca toată lumea! Alții dansează, fac sport, merg chiar la război, sunt iubiți, apreciați...iar tu nu. Privești și nimic nu te poate consola în imensa ta întristare.

      Adesea am vorbit despre  frumusețea rectitudinii morale, despre caractere, dar azi voi vorbi despre grija imensă pe care trebuie să o avem pentru integritatea corporală a fiilor și fiicelor noastre. Sfântul Ioan Gură de Aur, zicea: „Părinților, vă implor, aveți mare grijă de copiii voștri!”

      Aici au de conlucrat și părinții, și școala, și mai ales elevul / adolescentul însuși.

     La tot efortul nostru spre normalitate trebuie să chemăm imperativ și ajutorul lui Dumnezeu Cel Preaînalt și Necuprins (cum, se exprima domnitorul Mihai Viteazul):                                                                                

      -Doamne atotmilostive, ai grijă de fata mea/de fiul meu. Părinți, rugați-vă pentru copiii voștri, să-i ferească Dumnezeu de toată reaua întâmplare.

        În sensul celor spuse mai sus, a grijei de sine, vă voi prezenta o cutremurătoare povestire, care era și poate mai este prin manualele gimnaziale,  scrisă tocmai pentru a lua aminte, la modul alegoric, „Puiul” de I. Al. Brătescu-Voinești, într-o lume a păsărilor. Are și un motto clar:                        „Sandi, (fetița autorului-n.n.) să asculți de mămica.”

        Pe când eram la Cluj, la o reciclare, un profesor de Limbile română-maghiară, zicea: „Eu o așa povestire emoționantă și frumoasă n-am întâlnit nici în literatura maghiară, nici în , germană și nicăieri, din câte le știu.”

      Lecturile literare erau totdeauna un prilej de mică sărbătoare, elevii mei așteptând cu plăcere să se întâlnească cu opera unui nou autor. În cabinetul de Limba națională de la Șieu-Odorhei au ascultat adesea vocile unor mari autori: Sadoveanu, Nichita Stănescu, George Călinescu, Camil Petrescu, actori recitatori cu faimă: Gh. Cozorici, George Vraca, G. Pituț. Adesea, lectura se însoțea cu un acompaniament muzical adecvat. Toate se făceau de la un pupitru de comenzi pentru  proiecții și sunet. Venind la oraș, n-am mai avut nimic,

    Haideți atunci „să  depănăm” povestirea „Puiul”, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceasta fiind o bijuterie a artei literare narative.

                                  x

    Începutul e luminos, feeric, ca într-o compoziție de Mozart.

     În primăvară. o prepeliță „aproape moartă de oboseală” sosește din depărtările africane, după o lungă  călătorie. (Desigur, păsările iubesc mai mult plaiurile noastre decât cele sudice, fiindcă aici  își scot puii și numai iarna le alungă fără milă de pe fericiitele noastre plaiuri.)

        „După ce s-a odihnit vreo câteva zile,a început să adune bețigașe, foi uscate, paie, fire de fân și și-a făcut un cuib, pe un mușuroi mai înalt, să nu i-l înece ploile. Pe urmă, șapte zile la rând a ouat câte un ou, în total șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească.” -zice Al. Brătescu Voinești.

        Autorul nu ne lasă singuri în parcursul lecturii; și vorbește cu  fiica lui și cu noi, arătând eroismul prepeliței :        „Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar că ea, în loc să stea în coteț, sta afară, în grâu și ploua, ploua de vărsa, dar ea nu se mișca...”

       După câteva săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți de tot, cu puf „ca puii de găină”, nu ca cei de vrabie și  au început a umbla prin grâu după mâncare. (Uimitor de bine cunoaște autorul viața păsărilor!). Se plimbau „împrejurul mamei lor” (mamă, ca să nu avem dubii! )și  când se depărtau, îi striga „Pitpalac!” și ei veneau degrabă la ea. „Și erau cuminți și ascultători...”

        Prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, puiul cel mare, întârziind la chemarea prepeliței, a fost prins sub căciulă de un flăcău, dar fiind prea mic, a fost lăsat liber la rugămintea unui bătrân:„ -Lasă-l jos, măi Marine, nu vezi că e de-abia e cât luleaua?”(Nu poți face tocană din așa ceva/)

      Nu mai spunem ce spaimă strașnică a tras nărodul de puișor.„Îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar”- zice Brătescu-Voinești.. Prepelița l-a dojenit cu blândețe, avertizându-l: „Vezi  ce va să zică să nu mă asculți? Când  te-i face mare, o să faci cum vrei tu, dar acum, cât ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.” (Așa i-a spus Domnul HRISTOS celui vindecat de la scăldătoarea Bethesda: ”Vezi, de-acuma să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întîmple ție ceva mult mai rău.”  Ce putea fi mai rău decât treizeci de ani de paralizie? Veșnicia Hadesului. Dumnezeu are grijă de noi, dar dacă perseverăm în cele rele, depărtează Duhul Său Sfânt de la noi..)

       „Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți...” A venit vara, iar ei aveau deja pene. Când era cald, stăteau în lăstăriș, iar spre seară se hrăneau pe miriște. Puful s-a preschimbat în fulgi și pene, iar „mama lor”  îi învăța să zboare -cel mai fermecător lucru din viața păsărilor și a oamenilor- zborul.

       Se temeau de hereți și lecțiile se țineau dimineața și spre amurg. Lumea e plină de primejdii pentru toate ființele.

        „Și mama lor le spunea că-i învață să zboare  pentru o călătorie lungă, când va trece vara. Și o să zburăm sus de tot, zile și nopți și dedesubt o să vedem orașe mari, și râuri, și marea.”

           Zilele treceau ca fluturii, iar pe la sfârșit de august, pe când ei se aflau pe miriște, lângă mama lor, pe drumul ce  trecea pe la marginea lăstarului, s-a oprit o căruță. Speriați, „au ridicat u ridicat capetele cu ochișorii lor de mărgele.”S-a auzit glas de om care-și cheamă câinele: „-Nero, înapoi!”. Mama lor, care a priceput că e un vânător, a rănmas încremenită. „Ar fi zburat spre lăstar, dar tocmai de acolo venea vânătorul.”

        În grozava încordare, prepelița se hotărăște să-și  riște viața de dragul puilor: „Eu o să zbor; voi să rămâneți nemișcați; care zboară, e pierdut. Ați înțeles?Toți au cliptt din ochi că au priceput.”

        Câinele zărește puișorii, ridică laba în aua, gata de atac. Atunci, prepelița le mai spune o dată: „Nu vă mișcați!” și se strecoară prin mirilte, urmărită de câine.

 „Se apropie  grăbit și vânătorul. Uite-l! Piciorul lui e așa de aproape, încât văd o furnicăă ce se urcă pe carâmbul cizmei lui. Vai! cum le bate inima.”

          După câteva momente, prepelița zboară „ras cu pământul, la botul  câinelui”. Vânătorul ar trage, dar se teme să nu-și împuște câinele și-l ceartă: „Înapoi!!înapoi!”

Copoiul nu se lasă, vrea s-o prindă, însă la momentul potrivit prepelița zboară fulgerător spre lăstar.

        În acest timp, puiul cel mare, nemaiputând suporta încordarea, zboară.. „Vânătorul a auzit foșnetul zborului și a tras. Fiind cam departe, abia o alică l-a atins la aripă și  a mai putut să zboare până la lăstar. Din pricina mișcării aripei, „osul, la început plesnit a crăpat ”și puiul s-a prăbușit în lăstăriș, cu o aripă frântă.   

    Ceilalți pui nu s-au mișcat din loc și chemările vânătorului s-au mai auzit, iar apoi s-au îndepărtat. Spre seară, pe când răsărea luna, prepelița i-a chemat din capul miriștei: „Pitpalac!” Ei au venit, i-a numărat și a văzut că unul lipsea. „Unde e nenea? / Nu știm,a zburat!”

       L-au chemat și foarte târziu i-au auzit piuitul slab din lăstar.. Văzându-i aripa ruptă, prepelița a priceput că e pierdut. Și-a ascuns durerea ca să nu-l mai mâhnească în  plus.

        Zile triste sosiră pentru sărmanul pui. Frații lui puteau zbura; el nu. Doar privea,  cuprins de o imensă durere și tristețe. Pe când dormeau frații lui, o întreba:

     -„-Mamă, nu-i așa că o să măfac bine? Nu-i așa că o să merg și eă să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?”. Speranțe vane, știa mama vezi-bine, dar îl aproba cu o  durere de neșters în inimă.

          (În clasă, era o tăcere adâncă precum într-un adânc de mare. Părea că sufletele toate, copii și prof, s-au mutat acolo, întristați de grozava întâmplare.)

          ”Și a trecut vara”-cum trec toate-n lumea asta. Îăranii au venit cu plugurile, au arat miriștea, iar ei s-au mutat într-un lan de porumb, dar au trebuit să plece și de acolo. Rămânea lăstarul, dar nopțile reci, cu btumă, au rărit frunzișul.  „În tăcerea nopților ftigutoase se auzeau strigătele cocorilor și altor păsări călătoare, toate mergând în  aceeași parte, către miazăzi.”

         În inima prepelițe a încveput o luptă disperată. Cum să se împartă în două? Parte să rămână aici, parte cu ceilalți, dar  „suflarea dușmănoasă a crivățului a hotărât-o .” Decât să moară cu toții, mai bine unul singur. „Și fără să se mai uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când cel rănit striga cu deznădejde:

          „-Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!”

        S-a mai târât duppă ei, dar zadarnic și i-a urmărit din ochi până ce s-au pierdut în zarea dinspre miazăzi.”

        (Am lăsat încet cartea pe catedră și ne-am privit  unii pe alții, într-o tristețe grea, tulburătoare, cu un pic de spaimă.)

         Autorul putea să încheie povestirea aici, dar, artist desăvârșit, se oprește la actul final, ca într-o dramă din viața oamenilor.

          Am ridicat iarăși cartea, încet, pentru ultimul act: 

         „La marginea lăstarului, un  pui de prepeliță cu aripa frântă (îl știm!-n.n.) stă zgribulit de frig.

      După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii...miriște...un carâmb de cizmă pe care se urcă o furnică...aripa caldă a mamei.

       Se clatină într-o parte și într-alta și pică mort, cu ghearele împreunate ca pentru închinăciune.”

       (Așa murim și noi oamenii...de frig. Viața ne trece pe dinainte ca un film, cu mare repeziciune, evacuând rapid o „bibliotecă” de amintiri spre altă lume, spre alt Univers.)

                                                       prof. Vasile Găurean