Teatrul lui I. Al. Brătescu-Voinești

            Încărcat de onoruri și cunoscut mai mult ca autor de nuvele și schițe, unii zic cam de mâna a doua, cu eroi ce trăiesc la țară o viață tihnită sau se zbat într-o suferință profundă, fără a avea însă izbucniri violente, I. Al. Brătescu-Voinești (1868-1946) a tradus sau a scris și piese de teatru. Din dramaturgul francez Emil Augier (acestuia i-au apărut în 1892 șapte volume de dramaturgie, fiecare între 400 și 600 de pagini) a tradus în 1909 comedia în 5 acte Guerin Notarul, iar în 1915 a publicat, împreună cu A. de Herz (1887-1936) piesa Sorana; precizăm că începând cu ediția a II-a, din 1920, semnătura lui A. de Herz este omisă pe coperta cărții; noi ne-am folosit de această ediție. Câteva din scrierile sale au fost dramatizate pentru emisiunea Teatru radiofonic; astfel, Două surori a fost dramatizată în 1985 de N. Moldovan, în regia artistică a lui Dan Puican, cu actorii: Rodica Mandache, Rodica Popescu-Bitănescu, Virgil Ogășanu, Mihai Fotino, Victoria Mierlescu, Tamara Buciuceanu-Botez și Violeta Andrei. În anul 1986, Claudiu Cristescu a dramatizat În lumea dreptății și s-a transmis la radio în regia artistică a lui Cristian Munteanu, cu actorii: Sorin Postelnicu, George Constantin, Simona Bondoc, Constantin Dinulescu, Gheorghe Cozorici, Catița Ispas, Mirela Gorea, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Sandu Sticlaru, Telly Barbu, Lili Nica Dumitrescu, Matei Gheorghiu, Mihai Stan, Sorin Gheorghiu, Ion Pavlescu, Cornel Vulpe, Radu Panamarenco, Ion Chelaru, Ștefan Hagimă, N. Luchian Botez, Sergiu Demetriad, Dumitru Chesa. Dintre creațiile autorului Puiului au mai fost dramatizate: Călătorului îi șade bine cu drumul, Un regiment de artilerie și, bineînțeles, Puiul.

Piesa de teatru Sorana, în trei acte, a fost adaptată pentru radio și regizată în 1982 de Titel Constantinescu, având în distribuție actorii: Irina Petrescu, Adela Mărculescu, Dorina Lazăr, Mariana Buruiană, Ion Pavlescu, Nicolae Pomoje, Vladimir Plătăreanu și Gelu Nițu.

În Prefața la ediția a II-a, Brătescu-Voinești recunoaște că piesa n-a avut succes și că a fost scrisă în întregime de el. Tot aici găsim și explicația onestă a omiterii numelui lui A. de Herz: „De mult mă chinuia subiectul acestei piese. Când am fost delegat la direcțiunea Teatrului Național, m-am hotărât s-o scriu. Fiind însă foarte ocupat și temându-mă că nu voiu avea vreme s-o scriu singur m-am adresat d-lui A. de Herz. I-am povestit subiectul, i-am încredințat scenariul complet făcut și l-am rugat să scrie două scene din actul I. Le-a scris, dar tonul în care erau scrise nu se potrivia deloc cu lucrarea pe care o concepusem eu. Le-am schimbat, terminând astfel singur actul I și rămânând cu d-l de Herz să lucreze alte scene în actele următoare. Acest prim act a fost publicat în Viața Românească sub numele amândorora. Diversele preocupări ale domnului de Herz l-au împiedicat de a colabora la celelalte două acte. Totuși pentru că apucasem să public actul I sub numele amândorora și pentru că îmi făceam iluzia că piesa va avea succes, am lăsat să fie jucată și publicată, cu indicația colaborărei d-lui de Herz. Domnia sa, trebuie s-o mărturisesc, s-a împotrivit; iar dacă în urma stăruințelor mele a cedat, a făcut-o pentru a nu duce cred vătămare succesului piesei printr-o declarație de desolidarizare… Acum însă, față cu insuccesul piesei, mă simt dator să dau d-lui de Herz o reparațiune pentru prejudițiul ce i-am adus, asociind numele dumisale la o operă care nu a avut succes; și am socotit că nu-i pot da o reparațiune mai bună și mai complectă, decât mărturisind că această operă este concepută și scrisă în întregime numai și numai de mine”.^[1]

Acțiunea se petrece la via lui Grigore Cruceru, în apropierea unui oraș de provincie. Ca în majoritatea pieselor de teatru de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și aici, tema este infidelitatea. Diferența de vârstă dintre Eliza Cruceru și soțul ei, Grigore, este de 28 de ani. Într-un moment de rătăcire, tânăra nevastă este sedusă de magistratul Barbu Viespeanu, de 26 de ani. Ea se confesează Constanței Nisipeanu, sora sa, măritată cu Iorgu, cumnatul lui Grigore. Eliza are remușcări, gândindu-se la bunătatea și cinstea soțului, dar și la fiică-sa, Olga, în vârstă de 16 ani. Se teme să nu i se afle adulterul, sau, cum se exprimă ea, „păcatul săvârșit”. Ana este profesoara de pian a Olgăi, crescută la orfelinat; Olga a botezat-o Sorana, „fiindcă e bună ca o soră” (s. n.), mai mult, a îngrijit-o „cincisprezece nopți de-a rândul” când s-a îmbolnăvit în timp ce părinții îi erau în străinătate. După plecarea tuturor, apare Barbu care îi adresează Elizei o ploaie de noi declarații de dragoste. Grigore se întoarce incognito acasă mai-mai să-i prindă în flagrant pe amorezi. Cea care îi salvează este Ana (Sorana). Grigore vede umbra lui Barbu, dar este convins că este vorba de o relație între Ana și magistrat. Între tânărul avocat Mișu, fiul lui Grigore din prima căsnicie, om fără vicii, și Sorana se înfiripează o relație bazată pe sentimente reciproce. Mișu îi destăinuie tatălui iubirea pentru Sorana și intenția lui de a se căsători cu ea. Bătrânul îl sfătuiește să renunțe „la gândul acesta”, povestindu-i că a văzut-o conducând, la miezul nopții, un bărbat din casa lor. Deziluzionat, Mișu, vrea să aibă o discuție cu Sorana „ca să-i strige și să-i arunce în față toată fățărnicia”. Eliza încearcă să-l determine pe Grigore să-l convingă pe Mișu să-și petreacă ultimele zile de concediu la Sinaia ori Constanța ca să-și vindece sufletul. Tânărul refuză, ține neapărat să aibă o ultimă confruntare cu Sorana. Speriată, în ingratitudinea sa, Eliza, deși îi datorează recunoștință, o roagă pe aceasta să plece pentru a-și apăra căminul conjugal. Sorana trebuie să aleagă între fericirea casei Cruceru și „între spulberarea visului ei de fericire posibilă, dar neîmplinită”. La îndemnul Elizei, se sacrifică și îi va părăsi pentru totdeauna. Este o dramă bulevardieră, siropoasă, care ar fi putut avea succes la vremea respectivă. Pentru criticii și istoricii literari a trecut neobservată, mai puțin pentru E. Lovinescu, care într-un număr din Sburătorul (1921)^[2] nota, printre altele: „Subiectul Soranei e literatură… Nu e viață; e literatură generoasă. S-ar putea urmări sub nenumărate forme în atâtea încercări: o ființă care împinge lepădarea de sine până la totala jertfă a fericirii sale pentru liniștea și fericirea altuia”, adăugând: „Teatrul e însă altceva. Nu o literatură sentimentală și dulceagă. Cere dintr-o dată, ca o supremă condiție, viața”.

După 1937, Brătescu-Voinești a devenit simpatizant profascist, ideile sale fiind teoretizate în lucrările Huliganism (1938) și Germanofobie (1940).

                                                                                                  Icu Crăciun