Recitind, ca o răcorire (1)

În 1881 Mihai Eminescu publica în „Convorbiri literare” satira „Scrisoarea III” (De fapt, poemul se numea „Satira III”, dar, în volumul său antum Titu Maiorescu, cel care i l-a editat, și-a vârât codița și a schimbat titlul).
Propun să spicuim împreună câteva versuri:
*„Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget”
Se referea la omul politic. Era în 1881. Dar acum, în 2016? Vedem așa ceva? Din când în când sau mai des? Să continuăm:
*„Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.”
Dar acum, după 135 de ani?
*„Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire”
Parlamentarii de atunci ori cei de acum?
*„Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații.”
Atunci. Dar acum, în 2016, câți seamănă cu cei din1881?
Sau:
*„Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?”
Când: În 1881, în 2016?
*„Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei”
Când: Atunci sau acum?
Mă bate gândul că Eminescu a fost/este un extraterestru, cu puterea de a călători în timp. A tras o fugă până în zilele noastre, a văzut, a auzit, dar nu a învins (precum Cezar, după victoria de la Zala), ci s-a întors în vremea sa, a rostit în sine-și „Aceeași Mărie, cu altă pălărie” și a început să-și treacă amărăciunea în versuri.
Însă știa că și Caragiale are virtuți paranormale, ale călătoriei, și i-a propus să încerce și el o astfel de ispravă.