Reportaj cu lacrimi şi admiraţie (I)

Asociaţia pensionarilor din Beclean a organizat, pentru a treia oară, un drum la Odorheiu Secuiesc, pentru Casa ”Sf. Iosif” a Congregaţiei Inimii Neprihănite. Deci, acum, nu pentru a constata în ce măsură judeţul Harghita e sau nu un ţinut secuiesc sau de ce unii îmbuibaţi ai zonei latră pe motiv de autonomie administrativă.

Înainte de a înşira câteva impresii despre acest institut călugăresc greco-catolic (căci ziaristul Menuţ Maximinian a scos recent o carte despre calvarul acestor ani de pe dealul străzii Stejarului), m-am gândit să notez, la cald, câteva gânduri şi impresii ale călătoriei.

Cu excepţia şoferului (pe care de mult timp l-am poreclit Harap Alb), ceilalţi pasageri din microbuz sunt pensionari, venerabile doamne şi domni - cu state ”vechi” în vârsta a treia sau abia intraţi în pensie.

Atmosfera e de stare sufletească senină. Se conversează ba potolit, ba pe tonuri mai ridicate. Sunt câţiva bătrânei sfătoşi, care ştiu tot despre orice şi acceptă greu părerea altora. Se dialoghează cu nostalgie, se evocă momente comune din anii de serviciu, se fac aprecieri pe seama unor cunoştinţe comune, mai ales asupra celor care avuseseră putere de decizie şi control. Se emit păreri pe durata a zeci de minute despre aceeaşi temă. De pildă, se vorbeşte în fel şi chip despre… mămăligă şi, din intervenţii, se conturează - ca într-un puzzle - imaginea duioasă ori amară a acestui preparat strămoşesc.

La Reghin se face o colectă de bancnote, rezultă o sumă generos de bunicică, încât, de la un magazin alimentar, să se cumpere cantităţi considerabile de ulei, orez, zahăr şi făină (Se ştia că la Casa ”Sf. Iosif” sunt 125 de copii, adolescenţi şi tineri, iar statul şi autorităţile locale nu subvenţionează în nici un fel acest institut; cineva a încercat o explicaţie: pentru că este greco-catolic şi, pe de altă parte, pentru că este românesc).

La Corund - localitatea cu celebra ceramică şi mulţimea de obiecte artizanale executate mai ales din lemn şi lână - se face popas pentru mâncare: ”Să nu ajungem acolo flămânzi” - comentează hâtru cineva, deşi se ştia că măicuţele îşi vor pofti oaspeţii şi în sala de mese, pentru o supă caldă şi o tocăniţă de cartofi nemaipomenită. Deşi ne aflam într-un ţinut cu o populaţie majoritar secuiască (atenţie! nu maghiară), nu există nici o dificultate de dialog în limba română, nici la restaurant, nici în buticuri.

Dificil est, oarecum - apropo de limbă - la Odorheiu Secuiesc unde, căutând şi întrebând despre direcţia spre clădirile Casei ”Sf. Iosif”, răspunsurile sunt fie în doi peri, fie nevinovate (gen: ”Nem tudom”).

Totuşi, cei din microbuz sunt veseli; lumea se simte ca într-o orbecăială hazoasă de labirint. Când ni se spunea ”la stânga” eram tentaţi s-o luăm la dreapta (Nu degeaba, în dimineaţa plecării din Beclean, cineva glumea: ”V-aţi luat paşaportul?”)

În sfârşit, de la o benzinărie dezlegăm misterul şi o luăm sigur spre dealul din marginea oraşului unde, pe strada Stejarului, se află ridicat aşezământul caritativ-educativ, donat în 1996, Congregaţiei Inimii Neprihănite de către Fundaţia Elveţiană Umanitară ”Basel Hilft”, prin reprezentantul său Dr. Cyril Burgel. Habar n-avea această Fundaţie câte mârâieli, câtă tensiune va provoca guvernanţilor români, pentru acest institut uluitor, greco-catolic, şi Primăriei din Odorheiu Secuiesc, pe motiv că este românesc.