Revelionul - ca anul trecut, ca celălalt, ca acum 30 de ani, acasă, cu televizorul, concurat şi trecut în umbră de rude şi vecin

Sunt fericit întâi de toate că am supravieţuit anului 2011 şi mi-l propun de-acum drept model, din acest punct de vedere, pentru toţi anii ce vor urma (până când singur şi cu mâna mea o să retractez cele declarate acum, ceea ce s-ar putea întâmpla prin a doua jumătate a secolului curent). Crăciunul l-am petrecut cu familia, respectiv cu soţia, cei doi copii şi perechile lor, cărora li s-a adăugat în ultimii doi ani o nepoţică ce ştie colinde şi poezii şi n-are niciun fel de complex faţă de Moşul; cu foc în sobă şi mulţi colindători, absolvenţi din anii trecuţi sau viitori absolvenţi în anul în care tocmai am intrat. Mă mângâie întrucâtva să observ că şi pentru ei, oricât de tineri, timpul trece tot dureros, că nici ei nu fac excepţie de la regula că înveţi să preţuieşti ce ai doar în măsura în care simţi că pierzi acel ceva, atât de fragil şi trecător, ca toate ale lumii. Poate de-aceea colidăm şi ne bucurăm că Pruncul revine să îndoaie timpul, dându-ne măcar iluzia rotirii lui pe loc. Au colidat colindătorii, aceleaşi colinde ca mai an (unii chiar la telefon, de pe meleaguri mai depărtate), dar au vrut, anul acesta (unii din ei), să ştie şi cine-i Ler. Le-am spus ce-am ştiut şi eu despre aceste lucruri despre care nimeni nu ştie nimic sigur, şi-au fost bucuroşi că nu colindă despre rola de copt pită în sobă. Cum bucuros am fost şi eu că n-au dispărut tinerii care întreabă şi vor să ştie.

Revelionul - ca anul trecut, ca celălalt, ca acum 30 de ani (şi mai c-aş putea zice precum Creangă: "ca de când sunt"), acasă, cu televizorul, concurat şi trecut în umbră (că oricum începuse să se prostească, prin manelizare şi vulgaritate) de rude şi vecini ce şi-au amintit că port numele unui sfânt.

Gânduri prea mari pentru 2012, cum ziceam, nu-mi prea fac. Aparţin unei generaţii care a clătorit mai cu seamă cu trenul (nu cu maşina), de unde ştiu că, odată intrată viaţa pe linie dreaptă, ca şi locomotiva, nu mai suferă mişcări bruşte şi iniţiative individuale; important e să nu pierzi linia de sub roţi. Iar linia e mereu aceeaşi: să transmiţi valorile pe care viaţa ţi le-a confirmat drept durabile generaţiei următoare, şi să mai recuperezi ce poţi de la cele anterioare. Căci nimic nu creşte pe piatră seacă şi, ca şi agri-cultura, şi cultura e întâi de toate un fenomen de continuitate.