Şarga noastră (1)

Orice s-ar putea povesti, dar că Ilie al Roşului, americanul, avea cu ce se mândri în afară de multe alte felurite vite, şi putea lăuda cu caii lui mulţi şi frumoşi.

După invazia nemţilor şi la noi, aceştia au avut grijă să-i rărească până la ultimul.

Da, a mai rămas, totuşi, o singură mânză şargă şi neînvăţată încă în ham.

Dar şi asta, nu din mila ocupaţilor nemţi a fost lăsată bunicilor. Avea, mânza asta, nişte talente de apărare care cred că ar merita povestite, să nu vă aşteptaţi că vă povesteşte un mare specialist. Gândiţi-vă cel mult la amintirile unui copil de cinci ani.

Mânza noastră şargă v-o puteţi închipui ca o fată tânără, blândă şi plină de viaţă.

Era şi foarte frumoasă, încât toată lumea a remarcat-o imediat şi o iubea, întocmai ca şi cei apropiaţi, ai casei.

Dacă până acum a avut poate norocul să scape de comanda nemţilor, numai ei i se poate datora şi nu altor ajutoare. De ea nu reuşea să se apropie altcineva decât singură, mama.

Bărbaţii, dar mai ales cătanele nemţeşti îi provocau alergie. Nu reuşea niciunul măcar să se poată apropia de ea, de cum să o poată prinde. S-au încumetat mulţi să se aventureze, de mai multe ori, pentru a prinde şarga nărăvaşă. Au rămas toţi doar cu buzele umflate. Şi încă au mai rămas cu ceva. Cu un spectacol gratuit, dar grotesc. La apropierea duşmanilor, sărea asupra atacatorilor în două picioare. Cu cele posterioare disloca şi arunca în jur glii de pământ înierbate, asemenea unei adevărate catapulte. Cu picioarele din faţă bătea ritmic ca într-o imensă tobă închipuită.

Cu gura muşca înfiorător ca o fiară la atac. Nechezea năprasnic, producând groază. Orice cutezător ar fi putut sfârşi zdrobit şi fără speranţă de viaţă.

În faţa acestui „bărbunc”, cum îl botezară amuzaţi bătrânii locului, cătanele nemţeşti, ruşinate, n-au avut decât să se resemneze şi să renunţe. Deocamdată şarga era unica biruitoare şi au lăsat-o în bună pace.

Înainte de război, tot mama a fost cea care a reuşit s-o îmblânzească şi a reuşit s-o înveţe la ham. Apoi a reuşit s-o prindă la o trăsurică uşoară, ca o bijuterie. Era un fel de brişcă artizanală, micuţă, parcă anume croită pentru o aşa de tânără nevastă. Împreună zburau, aproape zilnic, spre ogoarele, atunci harnic şi cu grijă cultivate. Se întorceau seara, obosiţi, cu produse proaspete pentru gospodărie. Trăsurica era şi ea plină ochi cu trifoişte pentru ca noaptea, şarga, să nu rabde de foame.

Dar de când a început războiul, trăsurica dormea ascunsă prin vreun stog de fân, iar şarga, lăsată liberă la păscut în câmp. Era un colţ de hotar, ferit de lume, un loc unde pe înserate, cu cer înnorat, şarga şi încă vreo doi, trei cai ologi de picioare, erau scoşi la păşunat. Când cerul era înnorat, nici nu era rouă, să se cunoască urmele trecătorilor.

Acolo, puteau paşte în linişte, fără grija atacatorilor. Iarbă bună, proaspătă şi grasă, se găsea din belşug.

Oricum, în acele vremuri aproape că nu mai rămăsese animale ierbivore în sat. Nu mai avea cine să o pască. De cosit pentru fân, necesar la iarnă, nu se găsea nimeni, nici atât!

Şarga noastră era apărată şi de dragostea oamenilor din jur. Noi, aşa ne-am obişnuit s-o botezăm, „şarga noastră”. În familie, bunicii o numeau pe mama Ioana noastră. Aşa că, şarga era socotită ca ceva omenesc, ca şi cum ar fi fost şi ea un oarecare membru al familiei. Ea, acolo în câmp, păştea liniştită, fără grijile noastre. Nici nu putea intui că nemţii nu au renunţat la planul lor. Abia aşteptau să-l pună în aplicare. O iubeau şi ei, în felul lor, dar aşa ca pe un animal ce se cuvenea numai lor. Ce era scris să se întâmple odată şi odată, a venit, totuşi, timpul să se întâmple.

Cu câteva zile înaintea retragerii, nemţii, cu gândul la animalul dorit, au trecut mai hotărâţi la acţiune.

De data asta aveau ordin sever şi precis să nu mai sfârşească cu eşec şi renunţare. Amurg de toamnă însorit. Unul din puţinele senine ale acelui an.

Se întâmpla ca tocmai atunci, o tânără femeie să treacă lunea către casă. Drumul ei de întoarcere din câmp trecerea aproape de grupul de cai aflaţi la păscut. S-a trezit, dintr-o dată, a fi somată de armele nemţeşti. A înţeles din ordinul primit că porunca-i nemernică. Trebuia prinsă neapărat şarga cu pricina. Orice nereuşită ar fi plătit-o cu viaţa!

Femeia purta cam aceeaşi îmbrăcăminte ca mama, semăna până şi la făptură cu ea. Pentru biata mânză poate să fi prezentat mai multă încredere. După mai multe încercări, la început nereuşite, femeia aproape sfârşită, tremura de frica morţii.

În sfârşit, scăpând cu viaţă, a reuşit să învingă prada. Pentru nimic în lume n-ar fi săvârşit vreodată asemenea faptă nedorită. Acum, viaţa îi era mai scumpă decât tot ce iar fi dictat inima.

Va urma.