Şarga noastră (2)

A doua zi sau a treia, nu mai ţin bine minte, nemţii, care au aruncat, noaptea, toate podurile în aer, au început să se retragă. Mult mai amărâţi ca la început, se grăbeau, trişti şi nervoşi, către Germania lor natală.

Odată cu ei au luat şi mânza noastră şargă, ceea ce ne-a frânt inima.

Dar războiul continua, mai aprig se pare după sosirea ruşilor în ţară şi a armistiţiului încheiat cu România.

Puţin mai înainte de sosirea lor la Şieuţ, avurăm şi noi parte de o bucurie rară în asemenea vremuri.

Se întâmpla într-o bună dimineaţă. La crăpatul zorilor de ziuă, un nechezat scurt şi cunoscut, aproape omenesc. Ne-a trezit brusc, pe mama şi pe mine, la o frumoasă realitate.

Dacă ar fi fost să se reîntoarcă oricine altul din familie, cred că bucuria noastră n-ar fi fost mai mare.

Uimirea era uluitoare că tocmai şarga noastră, dragă s-a reîntors de pe front. O asemenea minune a cuprins şi răscolit tot satul.

- Mă, Ilie a Roşului, mă americane, hai să vezi minunea minunilor! Ţi-o venit şarga de pe front!

- Mare-i bunătatea lui Dumnezeu! Şi-şi făcu o cruce cât pieptul.

Casa noastră era aproape de a bunicilor, pe aceeaşi uliţă a curţii. Să vadă adevărul adevărat, veneau la noi bătrânii şi bătrânele. Veneau curioşi, mai mult copiii, care se căţărau pe grămezile de lemne pentru foc. Cu o ploscuţă din lemn vechi, ce a găsit-o ascunsă prin tainice locuri ale pivniţei, mama promitea cinste pentru musafiri.

Câte un păhărel de ţuică din pere era o adevărată pomană. Dar ţuica veche însemna şi ea o adevărată minune în acele zile tulburi.

- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, Ioană, că a avut grijă şi de tine să-ţi aducă şarga înapoi!

- Să vă fie de bine, că parcă Dumnezeu a pus-o de-o parte pentru dumneavoastră.

Socotiţi-o ca pentru o sărbătoare creştinească de sufletul celor care au căzut şi mai cad pe front. Dar şi pentru cei vii pe care îi aşteptăm să se întoarcă acasă, sănătoşi!

Toţi, acum mai veseli ca înainte îi mulţumiră cum se cuvine. Urgia războiului îi împrăştia pe fiecare la grijile lui. Ruşii îşi semnalau venirea nu prea dorită de şieuţeni. Era adevărat că ruşii se declarau tovarăşii noştri şi drept eliberatori. Bătrânii ştiau ei adevărul şi înghiţeau în sec.

- Auzi, mă Ioane, rupse tăcerea unceşul Marian al lui Ciliga, sălbaticii ăştia mâine, poimâine, ne vor comanda în colhazuri. Pentru truda noastră, ca să nu murim, ne vor pune în rând ca grăunţele pe cucuruz. Fiecare va sta la rând cu şaica în mână să primească leveş de la cazanul tătucului Stalin.

Închipuindu-şi numai că gustă zeama din cazan, ceilalţi scuipau de mama focului printre zăbrelele gardului dărâmat.

- Că bine zici mă Măriene, tu eşti umblat prin lume şi ştii multe.

Da cu ăştia te faci repede tovarăş dacă ai de beut şi ceas la mână. Repede te scapă de ele, să nu le ai grija.

- Davai ceas, davai moşie. Haraşo tovărăşie!

Râdeau şi ei de necazurile lor.

- Mai daţi-i pe pustie de ruşi, măi fraţilor!

Mă Măriene, fă-ţi mai bine pomană, te rog, cu un pic de dohan şi o bucăţică de gazetă. Am poftă să-mi fac un cui de copârşău, se referea la o ţigară. Tare mi-e dor să trag un fum în cept. E şi dohănitu’ ăsta o „meserie” în timpurile astea grele. Şi-aşa nu aveam altă bucurie acum…

Pauza aceasta a fost destul de scurtă. Grija venirii ruşilor i-a împrăştiat şi pe ei pe la casele lor. Acolo mai ascundeau şi ei câte ceva din calea ruşilor. Într-o zi cu ploaie şi negură au intrat ca o molimă şi ruşii în sat. Murdari şi rupţi de haine şi de foame, au făcut prăpăd în calea lor. Băgăreţi în toate şi „înfometaţi”, au aflat şi de şargă. Un exemplar cabalin atât de frumos nu putea scăpa din inventarul curioşilor tovarăşi, S-au şi încăierat care să-i devină proprietar. Comandantul şi-a impus supremaţia.

Caii erau ascunşi tot în vechiul lor, unde păreau mai în siguranţă. A trecut ceva timp până ce „tovarăşii” au descoperit secretul despre şargă. Numai că ei, nu au avut atâta răbdare ca nemţii la timpul lor. Au aflat că numai o femeie i-ar putea ajuta să prindă mânza. Şi n-au stat prea mult pe gânduri. Brutalizată, o biată femeie le-a dat şarga în mâinile lor hrăpăreţe. Când ruşii au plecat spre vest, pe urmele nemţilor, am petrecut-o doar cu ochii. Nu puteam altfel. Parcă lăcrima şi ea, neajutorată, ca şi noi. Era război, nu avem nicio putere. O vedeam pentru ultima oară. Speram din nou într-o minune a revederii. N-a fost s-o mai revedem niciodată!