În secolul XXI, o altă migraţie a românilor către Spania (19). Povestea lui Pompei şi Florin Cute și a lui Daniel Popiţan

Migrarea în masă a anumitor grupuri de români spre alte ţări şi continente în decursul istoriei noastre nu mai este o noutate pentru mulţi dintre noi. Motivele acestor deplasări în masă ale conaţionalilor noştri trebuie căutate, în mod sigur, în condiţiile economice şi politice din ţară în anumite perioade ale istoriei. Prima migraţie s-a semnalat prin secolul V, după o lungă şi grea deplasare de câteva mii de kilometri prin Europa Centrală şi de Vest ca apoi să ajungă în Spania centrală, Madrid - Toledo, unde au întemeiat o regiune numai a lor, Carpetania sau Carpatia, întrucât carpii nu au mai suportat duritatea administraţiei romane. Se zice că pe întregul lor traseu, de la Carpaţii de curbură şi până în Spania au fost alături de alte popoare migratoare, fie de origine germanică sau nordică. Aici, în zona centrală a Spaniei, Sistema Central muntoasa, la nord de Madrid, spre valea râului Tajo, viteazul trib dacic al carpilor a găsit un relief foarte asemănător cu cel din Carpaţii Occidentali ai noştri, alături de o populaţie spaniolă scapată de jugul asupritorilor arabi. Şi astăzi, aici în zonă, se  mai gasec sate izolate asemănătoare cu cele din Munţii Apuseni, însă preocupările oamenilor de aici par a fi total diferite faţă de ale ţăranilor noştri. Oamenii de aici nu cunosc nimic despre carpi şi Carpatia, nici vreo altă limbă, ceea ce poate conduce la concluzia că au fost asimilaţi total de populaţia locală. Un grup de jurnalişti de la revista AŞ, care cu câţiva ani în urmă s-au deplasat în această zonă, au întâlnit la o crâşmă din localitatea Cendila del Condrado, o persoană, de profesie inginer, care a confirmat că acolo este Carpetania sau Carpatia. Şi iată că astăzi, după circa douăzeci de secole, putem confirma că dinspre spaţiul nostru mioritic spre Peninsula Iberică s-au îndreptat în circa treizeci de ani peste un milion de români. Motivele sunt legate de dorinţa de a recupera decalajul în nivel de trăi între ţara noastră şi vestul Europei. Cu ocazia deplasării noastre în Spania, pe distanţă a mii de kilometri am întâlnit români care au avut norocul să găsească locuri de muncă mai bine plătite decât în ţară.

 

Iată câteva exemple: Pompei şi Florin Cute, originari din Pripasul năsăudean. Au plecat din ţară în urmă cu peste douăzeci de ani, Pompei tatăl, respectiv Florin fiul, când acesta avea doar 22 de ani. Cute senior a lucrat într-un singur loc, la Aelo Malferit, localitate nu departe de Valencia, la o pepinieră pentru producerea materialului săditor viticol, cu desfacere către Portugalia, Franţa şi Italia, dar şi pentru întreaga Spanie. Între Pompei Cute şi patronul său Leandro Calabuci Martinez s-a legat o adevărată prietenie care a avut ca efect o colaborare perfectă între părţi şi care a condus în final la o retribuţie a muncii acceptată de ambele părţi. Florin Cute, junior, lucrează şi el în Spania de mai bine de zece ani, deţinând o firmă de transport internaţional de marfă. Şi Florin se declară, la fel ca tatăl, mulţumit de câştigurile băneşti realizate pentru tranporturile rutiere de mărfuri. Acasă la Liviu Rebreanu, oraş Năsăud, şi-a extins şi modernizat spaţiile de locuit, a investit în cumpărări de terenuri construibile. Amândoi vor continua să mai muncească în Spania, până când vor îndeplini condiţiile de pensionare, după care se vor repatria.

 

Daniel Popiţan, originar din Nepos, comună Feldru şi-a manisfestat dorinţa de migrare în lumea liberă încă înainte de Revoluţia din decembrie 1989. Însă ajuns în Serbia este prins şi supus rigorilor legislaţiei de moment din cele două ţări. La puţin timp după Revoluţie este eliberat, iar în anul 1991 ia drumul Spaniei, beneficiind şi de o viză de şedere în această ţară. Ajunge în zona centrală a Spaniei, nu departe de Madrid, la Arcada de Rey, acolo unde s-au stabilit temporar sau definitiv circa 10.000 de români, cu contracte de muncă. La început a lucrat în  agricultură, apoi în construcţii şi industria de prelucrare a lemnului. A trăit şi lucrat în Spania mai bine de cincisprezece ani fără să aibă niciun fel de dificultăţi. În cel mult doi ani a reuşit să înveţe şi limba, lucru întâmplat şi la majoritatea celorlalţi români stabiliţi în Spania, ceea ce a contat foarte mult în normalizarea relaţiilor dintre migranţii români şi populaţia autohtonă din Spania. A revenit în ţară, unde a investit în imobiliare, ca în prezent să lupte pentru edificarea unei construcţii în exploataţia agricolă situată în Dealul Dumitrei.

 

Daniel Peter, originar din Dej, judeţul Cluj, a plecat din ţară spre Peninsula Iberică ca să câştige mai mulţi bani, după care să se reîntoarcă acasă, să-şi întemeieze o familie, să-şi deschidă o firmă şi apoi să ducă o viaţă normală. Pentru început a lucrat în agricultură, unde declară că i-a fost deosebit de greu, mai ales din cauza temperaturilor foarte mari, a schimbat cu construcţiile, de asemenea sector de activitate pentru care trebuia să depui eforturi fizice greu de îndurat. Dându-şi perfect seama de situaţia în care şi află a făcut eforturi deosebite pentru a învăţa limba, convins fiind că numai astfel îşi va obţine toate drepturile de migrant. Din fericire, a întâlnit-o pe Azu (Maria Azucena Ballesteros Martinez) asistenta medicală la un spital din Madrid cu care s-a şi căsătorit, după care  a primit şi cetăţenia spaniolă. Sunt în prezent părinţii a doi copi, un băiat şi o fetiţă, locuind într-un apartament proprietate privată. Salariile lor se ridică la 1.800 - 2.000 euro, salarii medii la nivel de Spania, mulţumitoare, ceea ce îi determină să ducă o viaţă liniştită. Daniel Peter a hotărât să nu se mai întoarcă în ţara sa de baştină, stabilindu-se definitiv în Spania alături de soţie şi cei doi copii.

 

(Va urma)