Stareţul Chiril de la Parva: Mănăstire şi poezie

Poezia românească s-a născut abordând tematica religioasă, cel dintâi stihuitor şi traducător (de „Psalmi davidici”) fiind la noi Mitropolitul moldav Dosoftei. Vreme de trei secole şi jumătate putem urmări de atunci încoace felul în care a fost cultivată această specie tematică de cele mai reprezentative personalităţi ale literaturii române, creştinismul rămânând semnul nostru identitar definitoriu ca popor.
Spre deosebire de celelallte specii ale genului liric, acest segment literar -al poeticii creştine- nu mai are în centru eul liric, acel alter-ego auctorial cu zbuciumările sale, chiar dacă ele sunt omniprezente, cum constatăm în poeziile scrise în închisori (spaţiul concentraţionar), la un Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Zorica Laţcu, Aurel Dragodan, Andrei Ciurunga, Sergiu Mandinescu ş.a. Nu mai există nici „dictatura frumuseţii”, imperativele unei estetici necruţătoare, unde factor major este imagistica obţinută printr-un un întreg arsenal de mijloace ale artei poetice. Ele pot fi incluse, necesare chiar, dar servind unor Adevăruri înalte, care transcend lumea. Lumina spectrală sub care autorii creştini pun lumea şi pe sine este Lumina lui HRISTOS, Jertfa Mântuitorului lumii, felul cum aceasta rodeşte în vieţile noastre.
Dacă lirismul obişnuit emoţionează, încântă cititorul potenţial, iar apoi se pierde, fără să pretindă o atitudine, poezia religioasă cere obligatoriu o poziţionare. Primim acele Adevăruri, le rămânem indiferenţi sau le respingem, în virtutea libertăţii cu care am fost dăruiţi de Creator? Plus asumarea subsecventă a consecinţelor. De aici şi „utilitatea”- folosul practic pentru viaţa de zi cu zi a liricii creştine, ca element primordial, ceea ce nu este cazul stihuirii obişnuite.
Ce am „zidit” în cititor? Trudit-am la gloria personală –cum îşi spune autorul din lume- sau am slăvit pe „Singurul DUMNEZEU, căruia i se cuvine cuvine toată slava, cinstea şi închnarea” şi iubirea smeritelor noastre inimi?
Acestor imperative ale poeziei creştine încearcă a li se înscrie cele trei volume de poezie creştină –„GÂNDURI DE MONAH”ale Părintelui stareţ de la Mănăstirea cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” de la Parva, protosinghelui Chiril Zăgrean. De la vârsta de 17 ani, de când a intrat în viaţa îngerească, distinsul autor a dovedit o neobişnuită blândeţe, credinţă şi ascultare, ceea ce a făcut ca ierarhii să-l avanseze mereu mai înalt, ca preot, duhovnic, stareţ, bun îndrumător al sufletelor însetate de veşnicie în mănăstire şi dincolo de aceste fortăreţe ale dreptei credinţe.
Fiindcă mănăstirea nu mai e o enclavă în lume, cum era în vremile păgânismului, părintele stareţ caută sufletele nu doar fiindcă vin spre mănăstire, ci le caută şi în ogorul cel mare al societăţii, semănând Cuvântul şi în forma scrisă, încurajând fapta bună spre slava Sfintei Treimi şi folosul semenilor. Acest elan interior a generat trei volume de stihuri, cu care, desigur, dincolo de zările acestei lumi, într-o tainică zi, se va afla în faţa lui Dumnezeu.
„Cu timp şi fără de timp”- după cum se exprima corăbirerul Domnului, Sf. Ap. Pavel, stihuitorul clădeşte cu migală trepte în urcuşul cititorului spre cer şi spre viaţa creştină: „Fericit e omul care/ Din copilăria sa/ L-a iubit pe HRISTOS Domnul/ Şi pe Sfânta Maica Sa”....”Fericit e omul care/ L-a slujit pe Dumnezeu./ La sfârşitul vieţii Sale,/ Va fi-n Rai mereu cu el.”("Fericit e omul...."). Fără ca domnia sa să caute strălucirea formelor sau gândurilor, din scrierea colocvială şi cu o puternică oralitate răzbate adesea câte-un gheizer de imagistică: "Ce viu este numele Tău! / Şi moarte nu-i întrânsul/ Şi simt că-s viu când îl privesc/ şi simt că-s viu ca DÂNSUL."("Numele Tău")
Gândirea duhovnicească a părintelui stareţ Chiril Zăgrean coboară într-un soi de dialogare cu sinele, cum observa cândva şi Ion Minulescu ("Vorbesc cu mine însumi cum aş vorbi c-un frate...."). Preponderent avem însă o revărsare de panseuri spre cititor, într-o zicere care oscilează între consiliere şi vorbire sentenţioasă: "Gândul la Domnul te poartă/ Pe cărări duhovniceşti,/ Iar păcatul te va pierde/ Pe cărările lumeşti."..." "Fapta de cinste te ţine/ În mâna lui Dumnezeu;/ Cea urâtă, păcătoasă, Necinsteşte neamul tău." ("Îndemn duhovnicesc"); "Dragi creştini, sfinţiţi pământul/ Prin viaţa ce-o aveţi./ Vorbele şi fapta bună/ totdeauna le-mpliniţi."
Turnând învăţătura creştină în vers, autorul-monah aduce aminte mereu de cele ce se propovăduiesc în Biserică: "Fântână-adâncă este Harul / Ce curge din IISUS mereu/ Şi bine-i pentru omul care/ Îl ţine strâns la pieptul său."("Viaţă cu Har") Suficient este să amintim sutele şi sutele de titluri din cele trei volume spre a trage concluzia că domeniul moralei creştine îşi are (practic) "epuizaţi" toţi termenii: "Slujirea monahului", "Frumosul din oameni", "Nădejdea", "Omul răbdător", "Când trăieşti întru HRISTOS", ""Spovedania", "Cuvântul", "Ochiul", "Odihna minţii", "Cugetarea", "Bârfirea", "Nepăsarea", "Vorba bună","Treburi multe", Liniştea", "Iertarea lui Dumnezeu","Lauda pământească"ş,a.
Sutele de poezii însumate sunt -obişnuit- catrene sau distihuri înglobate în catrene, cu rimă, frecvent în manieră populară (manieră la care nu se sfia nici Vasile Voiculescu sau Al.Macedonski să recurgă. Ex.: "Doamne, toate sunt prin Tine/ Şi puterea şi averea,/ Fericirea, mângîierea,/...Cînd dureri ne dai şi nouă,/ Ne dai plânsul ca o rouă./ Când dai marilor putere,/ Nu le dai nicio plăcere."- scria Macedonski.)
Parcurgând cu condescendenţă şi pasienţă cele trei sute de poezii, ne dăm seama că distinsul şi prolificul autor întru ale versului, se adresează omului simplu, nesofisticat, netrecut prin furcile caudine ale prozodiei. Tocmai de aceea, domnia sa, protosinghelul Chiril Zăgrean o dăruieşte generos în Biserici, pentru toată lumea, ca o jertfă cultural- teologică. Să nu uităm însă că există şi între oamenii simpli educaţie literară, gust şi chiar pretenţii. Vorba lui nenea Iancu Caragiale: "Cine ştie scrie e scriitor; restul sunt critici literari".
Dacă elanul interior al părintelui-stareţ este o certitudine, dacă dorinţa de a servi întru cele bune altora este şi ea neîndoielnică, dacă sacrificiul temporal şi financiar este indubitabil foarte mare, mai rămâne o interogaţie copleşitoare, la care autorul credem că va medita profund şi în mod sigur, ca orice creator ( zice şi Eminescu: "Aducând cântări mulţime/ Şi mai bune şi mai rele,/ Mă întreb cu îndoială;/ Cine caută la ele?"): Care va fi roada în cititor a tuturor acestor factori menţionaţi mai sus ca certitudini? Stârnesc aceste cascade de stihuri destulă emoţie creştină, dorul de pocăinţă, virtute, viaţă îngerească? Sporesc ele lacrima credinţei, dragostea pentru HRISTOS, Salvatorul neamului omenesc? (Dificultatea de a emoţiona pare greu de surmontat dintru început. Idem intruziunea unor neologisme, cu efect devastator asupra poeticii.)
Poeţii creştini îşi îndreaptă nu rareori gândul şi cuvântul spre Dumnezeu, întrebând din adâncul smereniei: "Doamne, Atotmilostive, îţi place ceea ce am scris?"
Cugetând -fie şi tangent- la câteva din interogaţiile acestea, suntem convinşi că viitoarele creaţii poetice sau de altă natură ale domniei sale, protosinghelui Chiril Zăgrean, atât de iubit de creştinii de pretutindeni, oriunde i s-a auzit cuvântul, vor marca o evidentă ascendenţă literară şi formativă, spre bucuria celor care îi urmăresc preocupările literare.