Te rugăm să ne ierți!

Ea a îndrăznit
când noi fugeam ca potârnichile,
ca să ne salvăm
pronumele personale
ale egoistei noastre existențe.
Am auzit de EA
de la alții.
Scrisorile ei,
citite la Europa Liberă,
ne încărcau cu speranță
bateriile noastre de cocs cenușiu,
ne măsurau lașitățile.
Nu prea i-am stat alături,
nici înainte de …,
nici după 1989,
fiindcă eram ocupați
să mestecăm în ciorba zilei.
A rămas aproape singură.
A intuit degrabă,
că ,,noii veniți”
nu și-au șters tatuajele
pe care secera și ciocanul
se lăbărțau ca o garanție,
a continuității răului.
Au izolat-o în Clujul însingurării
lui Lucian Blaga și a lui Iuliu Hossu
și EA a rămas
doar cu Dumnezeu.
Cel mai greu omagiu
care i s-a adus,
în ziua plecării sale de lângă noi,
l-am găsit pe panglica
unei coroane, a unui necunoscut:
,,Te rugăm să ne ierți!”