Teatrul Regina Maria – „Arta adulterului”- o paradă a moravurilor pe scena Palatului Culturii!

          Talleyrand, ministrul lui Napoleon, spunea că „Dumnezeu a dat omului cuvintele ca să-şi ascundă gândurile”. Cu aceste parşive idei în memoria noastră afectivă, ţinând drumul stelelor, totuşi, am păşit pe aleile prietenului parc, ca un împătimit al artei teatrului şi al unui viitor teatru profesionist la Bistriţa, gândind şi la teatrul de proiecte „L. Rebreanu” de la instituţia de cultură a Bistriţei, spre eleganta şi cocheta şi aer condiţionata sală de spectacole a Palatului Culturii din Bistriţa, într-o după-amiază de mai 2018, leneşă, lascivă şi înflorită ca o femeie frumoasă şi ispititoare, reală şi imaginară. Motivul?

          Pe scena largă a lumii şi a Bistriţei se juca o piesă de teatru, cu un titlu incitant şi excitant, pentru biletele modice de 10 lei, „Arta adulterului”, a dramaturgului francez Pierre Chesnot, adusă la Bistriţa de Compania de Teatru „Regina Maria” din Oradea. Noi ne-am trăit copilăria mică în Oradea, oraşul frumos ca o bijuterier de pe apele Crişului Repede, unde este operă şi teatru şi o „familie” lansatoare de Emineşti! Entuziasmul nostru, oarecum partizan, ne-a fost răsplătit pe deplin cu o comedia burlească, spumoasă, cu un text-lecţie de comedie adevărată, în traducerea şi adaptarea lui Marica Beligan. Pe afişul teatral tronează, în loc de o femeie goală, senzuală, un periscop de submarin, un ochi cu buze roşii, ce-i drept, ca un fel de cifru, de cheie care poate descuia calamburul situaţiilor tragico-comice ale subiectului atât de actual, de cel puţin 2000 de ani, al artei adulterului, al artei seducţiei, al artei lui Eros! Toată ţesătura umoristică, condusă cu talent şi măiestrie de dramaturg şi de regizorul piesei, ne duc ochii, mintea şi sufletul spre o casă-hotel, cu un nume predestinat „Mimoza”, a unui ofiţer de marină plecat de acasă, din 3 în 3 luni, cu o nevastă tânără şi doritoare, ca orice femeie, de la Eva încoace, de aventuri amoroase şi de orgasme eliberatoare de stres, de găsire a echilibrului trupesc şi mental, la adăpost de nevroze şi insomnii freudiene. Soţia de marinar se combină, ca orice femeie singură, cu un pretins regizor de televiziune, ce şi el, la rândul său, spre a primi ofrandele cărnii senzuale, tinere, femeieşti, se degradează moral, minţind că are o soţie în scaun cu rotile, urâtă şi neputincioasă, stârnind mila şi favorurile sexuale ale nevestei de ofiţer de marină.

          Inopinat, soţia sa, frumoasă şi plină de hormonii dragostei, vine, îşi anunţă sosirea la hotelul „Mimoza”.

          Şi de aici începe conflictul piesei, căci casa celor doi amanţi de la malul mării trebuie să arate ca un hotel. Se aduce mobila adecvată, se pune firma de hotel şi cea de „Recepţie”, iar nevasta marinarului devine recepţioneră şi patroană de hotel. Calamburul situaţiilor comice începe să se rostogolească, în aplauzele şi râsetele spectatorilor, căci limbajul comic şi situaţiile comice se succed cu repeziciune, la hotel venind tot felul de cupluri de soţi ori amanţi, din Elveţia ori Franţa, de soţi încornoraţi, de femei adultere ce nu-şi pot şi nici nu vor să-şi controleze secreţiile hormonale, plus o prostituantă, o fată de pe centură, cu clienţi sexuali de ocazie, un pictor sinucigaş, un soţ înşelat, apoi un  cuplu, o femeie focoasă, plină de draci, ca toate femeile lumii, alături de un tip cam impotent, un pictor sinucigaş, părăsit de soţie, purtând în loc de penel o armă ş.a.m.d. Şi din servirea mesei şi alcătuirea meniului hotelier, din alimentele din frigider, se stoarce din nou umorul şi se provoacă râsul.

          Cum spuneam, o comedie spumoasă,  avant la lettre, jucată cu profesionalism şi cu aplomb, semn că actorii trupei de teatru orădene simt textul dramatic, ştiu să facă contrabandă cu umorul scenic şi cu emoţiile şi sentimentele spectatorilor. Statistic şi psihologic, am stat în ultimul rând al sălii, urmărind reacţiile publicului şi observând, mea culpa, că în sală erau în majoritate femei, mature şi tinere, eleve de şcoală şi prea puţini bărbaţi, purtători de pantaloni şi nu de fuste. Aceasta aşa, ca o observaţie a periscopului uman şi scriitoricesc. Treisferturi din public, personaje de gen feminin, erau cele mai interesate de iniţierea în arta adulterului, dacă nu cumva veneau să-şi verifice experienţa în arta seducţiei, alături de partenerii de viaţă în tăceri demascatoare şi în hohote de râs, tragi-comice cu jumătăţi de gură! Căci, nu-i aşa, vorba lui Iisus: „Să arunce cu piatra cel ce nu a păcătuit niciodată. Măcar odată în viaţă! Şi de aici, de la zeul Eros, al iubirii, ni se trage, genetic, tendinţa înnăscută a Evelor şi Adamilor lumii omeneşti spre adulter, înşelăciune reciprocă, egală ca şi gravitate cu un ascendent femimin, amintindu-ne de povestea ispitirii din Raiul biblic. Acţiunea piesei continuă în două acte, cu sosirea neaşteptată a stăpânului casei, ofiţerul de marină şi soţul primei adulteriţe, Nathalie! Cioran ar zice: „Greu mai moare animalul din om!”

          El este convins, de către regizor, amantul soţiei sale, că, de fapt, în casa sa se filmează, se face un film şi că cei din casă, pe care nu-i cunoaşte, sunt actori ce joacă doar nişte nevinovate roluri!

          Toţi amanţii şi protagoniştii piesei răsuflă uşuraţi, aflaţi în situaţia de a-l cataloga pe singurul om cinstit – ofiţerul de marină – încornorat fără să ştie, ca un  bolnav psihic. Apoi, un telefon îl cheamă din nou sub arme! Însă periscopul submarinului, ca un ochi demascator, acuzator, pluteşte pe fundalul scenei, ca un ochi al apocalipsei, acestei lumi terestre, contemporane, a Sodomei şi Gomorei! Bucuroşi, cei doi amanţi răsuflă uşuraţi şi fac amor pe plajă, crezând că au scăpat de Judecata de Apoi!

          Finalul este dramatic, căci ofiţerul de marină de pe submarinul nuclear lansează rachete nucleare, realizând că este un soţ înşelat şi înnebunind cu adevărat şi producând apocalipsa nucleară pământului, extincţia nucleară a omenirii.

          E un semnal de alarmă, o interfaţă a textului dramatic faţă de starea căzută a omenirii în beţia simţurilor, în hipersexualitate, în imoralitate, în lipsă de credinţă în Dumnezeu şi Iisus. Noi am înţeles că iadul este prin perversiunile şi imoralitatea oamenilor aici şi acum, pe pământ! Au interpretat actorii: Richard Balint, Lucia Rogoz, Elvira Râmbu, Eugen Neag, Carina Bunea, Daniel Vulcu, Gabriela Codrea, Pavel Sîrghi, Denisa Vlad, Alexandru Rusu, Ion Ruscuţ, Racz Gyula Imre, Nicolae Porumb. Regia: Daniel Vulcu, decoruri-  Bogdan Spătaru, costume – Amalia Buie.

          Un SOS disperat al dramaturgului francez pentru curăţirea de păcate sexuale, de beţia simţurilor, sinucigaşă a lumii, pentru pocăinţă şi credinţă, pentru revenirea omului la starea îngerească originară, pentru moralitate, lumină, adevăr şi iubire christică, universală, necondiţionată de sex, de seduncţie, de adulter, de pierderea sufletului divin, nemuritor! Gândul m-a dus şi la „Caracterele” lui La Bruyere!

          Ieşind de la teatru, am văzut un fenomen ciudat, toţi spectatorii se uitau în oglinzile din poşete sau din buzunarele hainelor şi credeau că au doi ochi diferiţi, unul care râde şi unul care plânge! Un efect secundar al spectatorului de teatru sau cum ar zice poetul Nichita Stănescu: „Râsu-plânsu!” Sau Dante, în „Divina Comedie”, căci lumea omenească, după 2000 de ani, este divină, dar este şi o comedie umană!